Liber să fiu Ultra-maratonist

Cincizeci și unu de kilometri în opt ore și douăzeci și patru de minute. Nu chiar finalul de an pe care mi-l imaginam la început de 2024, când aveam la activ doar vreo cinci semi maratoane (21.1 km) pe plat. Dar am mai multe influențe negative în viață decât mă așteptam.

1. Cum stăpânirea de sine a fost uitată acasă

În ianuarie 2024 mă pregăteam intens pentru primul meu maraton. Avea să fie în Barcelona în martie. Puteți citi povestirea despre el aici https://www.dragosmarcean.com/jurnal/primul-meu-maraton. Pe scurt, a fost o experiență intensă, dar preponderent frumoasă care m-a lăsat la final doldora de mândrie.

Am crezut că atingând această țintă, acest milestone, am terminat cu alergările de lungă distanță. Până la urmă, când eram atlet „profesionist” în liceu, participam la cursele de 100 m și orice peste două ture de teren de fotbal mi se părea insuportabil de plictisitor. Dar nici nu-mi trecuse durerea de picioare de tot că m-am înscris la următorul maraton: Roma 2025, ediția 30 aniversară. De ce să nu fiu și turist pe lângă „alergăreț”. Nu numai asta, dar îmi și propun să scad sub patru ore. Mare ambițios aici de față.

Toate bune și frumoase. Îmi văd de treabă, de antrenamentele mele cu sesiuni de 8-9-10 km de alergat (nu prea mult să nu mă spetesc), până când la Garmin, la serviciu, sunt invitați frații Ușeriu din partea Tășuleasa Social să ne povestească despre minunatul lor proiect Via Transilvanica. I-am citit cartea lui Tibi și l-am urmărit când participa la Arctic Ultra (cursă de 556 km prin Cercul Polar la -52 de grade. Să nu vă aud că mă faceți pe mine nebun că alerg pe lângă Cluj timp de o zi de muncă.) așa că am vrut să-l și cunosc. Și am reușit să plec de la acea întâlnire cu un plus de motivație și o înscriere la primul meu maraton trail. Am zis că dacă am putut alerga prin oraș 42 km, pot și pe coclauri vreo 40. Nu voi intra în detalii despre acea cursă (care a avut loc în August anul acesta), dar tot ce pot spune e că am aflat că-s în stare să alerg 6 ore 30 minute prin munți, pe o căldură insuportabilă și să nu-mi dau și ultima fărâmă de duh. Din fericire am fost și eu o dată influență negativă și l-am convins pe Cristi (din articolul despre Barcelona) să sufere și el la cursa asta. Cel puțin am avut jacuzzi la cazare în care am stat după alergare trei ore pe ceas.

Tășuleasca Social cu mesajele motivaționale

După Via Transilvanica am decis că gata, pe moment aceasta este limita mea. Aproape 40 km cu o diferență de nivel de 1.300 m este tot ce pot duce în momentul de față. Fusese o cursă unde mai mult am mers decât am alergat, picioarele mă dureau din a 4-a oră și până la urmă de ce mama dracului să-mi fac eu chestii de genul?

Și vine anunțul competiției anuale de 1 decembrie: Ecotrail. Curse de 7, 15, 25 și 50 de km. Anul trecut am participat la cea de 25 și a fost destul de grea, frigul, nămolul și ghețușul de pe traseu fiind oponenți redutabili. Am spus că o să fac și anul acesta 25, să văd cât am avansat sau regresat față de ediția anterioară. Nici măcar n-am scrollat pe site-ul competiției până la ultra-maraton. Limita fusese stabilită, nu? Nu? Eh, pe dracu!

Bun venit în scenă Rareș și Dan, colegii de la Spartan Training Grup Cluj, cei cu care am alergat în aprilie printr-o bază militară din Slovacia (https://www.dragosmarcean.com/jurnal/spartan-trifecta-slovacia).

„Hai la ultra”, spun ei.

„Mi-am pierdut mințile sau ce? Nu vin nicăieri!”, spun eu.

„Hai, că sigur îl poți face”, spun ei.

„Pot pe naiba”, spun eu.

Degeaba. Sămânța fusese deja plantată. F.O.M.O. ( frica de a nu participa la chestii ) era confortabil stabilită în mine. Să refuz eu așa o provocare?

Intru pe site, mă uit la proba de ultra-maraton. 51 km, diferență de nivel de 1600 m. Mai lung, mai în sus, mai frig, mai lasă-mă. Mă feream de insistențele lor ca Neo de gloanțe în Matrix. Va fi frig, poate va ploua, de abia am putut duce 40, darămite 51. N-am ce face cu picioarele mele? Nu e suficient timp să mă antrenez.

Dar după cum am zis mai sus, stăpânirea de sine nu e punctul meu forte. Mă înscriu la cursă și-i înjur copios în mintea mea. Am decis să nu spun nimănui că voi alerga un Ultra. Avea să fie o surpriză pentru cei care aveau să-mi urmărească cursa în direct. Și acum, hai la antrenament că dracu mă ia pe dealuri.

2. Cât de mult poți îngrășa un porc în ajun?

Fiind pus în fața celor 51 de km, am zis că nu e un moment bun să neglijez antrenamentele, chit că mai erau undeva la două luni până la cursă. Echipament aveam, haine la fel, hidratarea și mâncatul au fost peste așteptări la toate cursele dinainte unde n-am avut crampe, probleme cu stomacul sau urgențe la toaletă. Tot ce mai rămânea era să-mi antrenez picioarele, plămânii și inima.

Ieșeam la alergat de trei-patru ori pe săptămână, sesiuni de antrenament de o oră, o oră și douăzeci de minute, majoritatea prin parc sau pe lângă Someș, în ciuda faptului că aveam nevoie de dealuri în picioare. Dar lenea combinată cu întunericul ce se lăsa pe la 6 m-au convins că e bun și pe plat atâta timp cât adun kilometri destui.

Ⓟ Am urmat câteva antrenamente din planul făcut de Rareș, coordonatorul Spartan Training Group Cluj și pot spune că au dat o altă culoare alergărilor mele. Pe când alte planuri sunt mai scumpe și mai puțin eficiente, cel al lui Rareș elimina 99.9% din bacterii.

Am găsit urme de urs

Dar cu toată seriozitatea, altfel am abordat antrenamentele când am avut și inspirație din altă parte decât propriul meu creier și altfel aveam chef să ies la alergat când planul era făcut deja.

Buuun. Alergările se făceau, recuperarea la fel. Dormeam și mâncam bine. Am neglijat cu religiozitate antrenamentele de forță pentru că mai trebuie să fac și altceva în viață decât sport și panica m-a făcut să ies pe pistă în loc de sub o halteră la genuflexiuni. Este ceva destul de contraindicat de antrenori să neglijezi mușchii picioarelor, dar asta-i viața. Mă bazam pe masa musculară făcută toată vara și primăvara trecută.

Un ultra-maraton, pe lângă o cursă a naibii de lungă, e și un picnic în mișcare. Nu poți alerga cât o zi de muncă fără să mănânci, că-l vezi pe dracu și tot neamu lui. În același timp trebuie să ai grijă ce mănânci pentru a-i oferi corpului resursele necesare și a nu fi nevoit să o zbughești în desișuri în pădure (precum personajul din această poveste: https://www.dragosmarcean.com/povesti/in-ce-m-ai-bagat-dane). Gelurile își fac treaba foarte bine, dar trebuie și niște calorii din surse sărate că o să-ți fie lehamite de atâta dulce după niște ore. Să nu uităm și de săruri, că pe alea le transpiri și fără ele, faci crampe. Complicat. Te simți ca un chimist pe alocuri. Dar n-am avut mari emoții în privința asta că până atunci nu dădusem greș. Am zis că pe lângă obișnuitele geluri și batoane, îmi voi pune și niște alune, fructe uscate, cârnăciori sticks și cașcaval. 10/10.

Decembrie era la o săptămână distanță. Eram cât de bine pregătit fizic, mental și din p.d.v al echipamentului pe cât puteam. Și n-am avut altceva mai bun de făcut decât să mă răcesc cu 5 zile înainte de cursă. În plus era o perioadă constantă de ploi și temperaturi negative dimineața. Minunat. Nu mai bine făceam eu o entorsă și scăpam? Am făcut baie în ceaiuri, vitamine și paracetamol și m-am izolat în casă. Părea că țin în frâu mucii. Dar vremea nu contenea a fi de cacao. Dar, cum cu toții știm că Dumnezeu e Dac, prognoza din 30 noiembrie anunța un 1 decembrie însorit, cu maxime de 8 grade. Aveam să îndur gradele negative de la ora startului (8 dimineața) și pe parcurs avea să fie bine. Cu o seară înainte mi-am aranjat hainele, am făcut bagajul și testamentul și m-am băgat la somn cu alarma setată la 5:20.

3. Deșteaptă-te, române și valea la cursă!

Telefonul vibrează și afară e beznă. Hai sictir!

Dar n-am ce face. Mă rostogolesc din pat, închid ușa la dormitor încet să nu trezesc co-locatara, mă spăl și-mi iau halatul pe mine. „Somnambulez” prin bucătărie unde de cu seara dinainte mi-am pregătit cafetiera numai să apăs un buton și ovăzul cu miere, banane și unt de arahide numai să torn apă caldă peste el. Îmi iau micul dejun și cafeaua și mă așez pe canapea, sub păturică și pun un video pe Youtube, știind că avea să fie ultima dată când voi fi confortabil pentru următoarele două zile (includ aici și durerea de picioare ce avea să fie inevitabilă).

Termin de mâncat, de băut și de plâns de milă, mă duc la toaletă, mă îmbrac, îmi iau vesta de picnic și plec cu noaptea-n cap spre Baza Sportivă. Speram să găsesc loc de parcare. De cum ies din scară, mă lovesc cele -2 grade ale dimineții și parbrizul înghețat al mașinii. Nu eram îmbrăcat cine știe ce gros pentru că temperaturile aveau să crească pe la 8 grade pe la amiază. Pornesc tractorul și deranjez liniștea dimineții, curăț parbrizu și o iau spre Baza Sportivă Gheorgheni.

Odată ajuns, sunt întâmpinat de basul în surdină ce venea de la zona de start unde organizatorii pregăteau intens startul cursei. Dar eu n-aveam să ies de la căldura mașinii încă. Era doar ora 7, iar cursa începea la 8. Mai scrollez eu ce mai scrollez pe telefon cu un ochi la ceas și altul la chiciura ce acoperea iarba. Blocurile din apropiere se ascundeau în spatele ceții dense. Ușor, ușor se crăpa și de zi.

M-am dus până la linia de start cu mâinile în buzunar și în joc de glezne încercând în zadar să mă încălzesc. Prin jur vedeam oameni care-mi erau în asentiment cu replici de genul „cine m-a pus să mă ridic din pat?”, precum și voinici ce forțau vara în pantaloni scurți. Trei de „nu”.

În cele din urmă ne întâlnim gașca de alergători. Până și soarele se trezise și aduse cu el câteva grade. Hai că avea să fie bine. Ne-am făcut ultimele reglaje, ne-am pictat tricolorul pe obraz, ne-am luat la revedere de la susținători și am pornit spre linia de start. După tradiționala intonare a imnului, crainicul a continuat cu obișnuitele încurajări binevenite oricând.

Tricolorul a abandonat cursa

7:58. Încă două minute până ne avântam în necunoscut (pentru cei ca mine la primul Ultra-maraton).

Să-ți spun ceva, cititorule: prezența soarelui a fost binevenită, temperatura devenise perfectă, să alergi cu un grup fain de sportivi e excelent, dar nimic nu-ți pompează sângele în vene mai aprig decât DJ-ul care pune Mestecăniș de la Bucovina și crainicul care numără de la 10 la 0 și pornești în cursă cu urletul războinic al solistului trupei, Crivăț. Dacă nu știți despre ce vorbesc, dați drumul melodiei.

3..2..1…START! RAAAAAAAA….

….AAAAAAAAaaaar!

4. Timpu-i relativ, la fel și durerea

Pornim în călătoria asta lungă cât o zi de post, cu entuziasm, zâmbete și o mică boxă portabilă cărată de Rareș. Profesioniștii o iau deja înainte, dar noi nu ne grăbim nicăieri. Nu ne batem pentru vreun loc 1,2 sau 70. Vrem să-l terminăm cât de cât întregi.

Spiritele erau sus și oamenii de pe margine ne încurajau, dar foarte curând am părăsit civilizația și am intrat pe dealuri. Eram ferm convins că ploile din săptămâna precedentă, frigul și chiciura va transforma Ecotrail în Ecotecherghiol. Până atunci traseul se prezenta foarte ok. Nu ne speteam cu dealurile. Trebuia să ne conservăm energia, dar și să ne încălzim. Rareș ne punea la boxe top hits EuropaFM a anilor 80-90. N-am primit nicio plângere de la ceilalți alergători, dar la un moment dat am și rămas singurei.

Cu cât timpul trecea, cu atât mă încălzeam mai tare în ciuda ceței reci peste care am dat. Foarte devreme în cursă am renunțat la mănuși, iar mânecile mi le-am suflecat. Am dovedit deal după deal până ce am ieșit din ceață la lumina caldă a soarelui. Era precum am decolat cu avionul și sub noi rămăseseră norii. Peisajul te ducea cu gândul la Middle-Earth al lui Tolkien și la fel și nămolul prin care mă uitam după Uruk-hai.

Dăm și de prima vale mai serioasă și instant inima-mi sare-n gât când picioarele îmi fug de sub mine pe ghețuș. M-am redresat rapid. N-aveam niciun chef să mă dau de-a berbeleacul. Coborâm până ce părăsim din nou căldura soarelui și regăsim ceața. Era de parcă treceam dintr-o climă în alta: una cu iarbă uscată și maro, soare și căldură, la alta cu iarbă înghețată, copaci cu crengi albe și o adiere tăioasă a vântului. Îmi trag mânecile din nou peste degete. Friguț, domnule.

Stâng, drept, stâng drept! Zece kilometri și parcă nici n-am pornit. Peisajul era minunat. Pădurea era împodobită cu frunze, soarele colora în auriu ceața ce acoperea orașul. Picioarele erau brici, respirația la fel, moralul sus ca inflația Venezuelei. Făceam poze, ne hidratam regulat, mai mâncam un baton, mai făceam o dedicație lui DJ Rareș.

Eram veseli, dar nu naivi. Cu toții suntem alergători cu experiență și știm că dracul ne așteaptă de pe la jumătatea cursei încolo. Momentan era în orele de miere. Eu nu măsuram cursa în kilometri rămași, ci în „curse rămase”. Când ceasul ne-a indicat 9 km parcurși, mai aveam de alergat încă un maraton, adică 42. Când aveam să parcurgem 21 km, ar fi însemnat că am dovedit un semi-maraton. Etc.

We’re going on an adventure!

Timpul a trecut pe nesimțite și ceea ce părea a fi fost o oră de alergat, se făcuseră vreo două jumătate. Ce repede trece vremea când nu te dor picioarele. Cu toții cunoșteam traseul în mare și știam că erau două urcări lungi și abrupte care aveau să ne stoarcă puțin. Și prima veni de la kilometrul 17 până pe la 20. La un moment dat am urcat în paralel cu pârtia de schi din Feleac. Gleznele încă-mi rezistau eroic, la fel și tendoanele care mă mai sâcâiseră în trecut. Gâfâiam ca o locomotivă pe aburi. O dată la ceva timp îmi aduceam aminte ce noroc aveam că nu ploua. A fost marea mea grijă să nu petrec 8-9 ore făcând baie prin păduri.

Gata cu ceața pe moment

Ceasul indică 21 km. S-a dus un semi maraton. În jurul nostru nu prea mai vedeam așa de mulți concurenți. Cei bine pregătiți se duseseră demult înainte. Nu știam câți mai aveam în spate și speram să nu fim chiar ultimii.

Apropiindu-ne de jumătatea cursei, am ajuns în vârful Feleacului pe un platou deschis de unde se vedea Clujul în toată splendoarea sa. Dar n-aveam timp să-l admirăm că cineva dăduse drumul la uragan. Și era puternic și rece, înțepător precum o mie de ace și insista să plecam naibii de pe platou până nu ne ia pe sus.

De cum ceasul anunță kilometrul 25 era clar că nu mai era cale-ntoarsă. Cum zice Rares: „să trecem de jumătatea cursei, că apoi tre’ să fim fraieri să ne întoarcem.” Dar vântul era al naibii de ostil cu noi. Era momentul de un boost de motivație și voie bună și era momentul perfect să punem Bon Jovi - Living on a Prayer și să urlăm la refren din toți rărunchii împreună cu John: „OOOOO WE’RE HALF WAY THERE!”

Mult a fost. Mult a rămas. De la stânga la dreapta Dragoș, Denis, Dănuț, DRareș.

În sfârșit intrăm la adăpostul pădurii. Oboseala începea să se înfiripe în picioarele mele. Culmea, cel mai tare mă dureau fesierii, de parcă alergam precum The Devil din desenul Cow and Chicken. Baton, apă, sare, gel, baton, sare, apă, electroliți, gel. Băgam benzină că mai era cale lungă. Dar cu fiecare kilometru, oboseala nu mai putea fi atenuată de geluri sau pauze de mers. Odihna tot lăsa câte-un firicel de durere în picioare, în special în spatele genunchiului. Mă trezeam pe alocuri șchiopătând ușor, și încercam să găsesc modul de a călca care să mă doară mai puțin. Începea adevărata cursă.

Și veni kilometrul 36, a două urcare mare, lungă de aproximativ 3 km până sus în satul Feleacu. O parcurgeam atât de încet că aproape dădeam în marșarier. Durerea devenise vioara a două demonilor din cap care râdeau de mine că mai aveam încă 15 kilometri și eu eram terminat. În plus, îmi era groază că voi ajunge printre ultimii, eu fiind o fire competitivă de mic. De asta-mi era cel mai teamă. Nu de dureri, accidentări, crampe sau urgențe la toaletă. Nu voiam să fiu ultimul. E piticul meu pe creier.

Dar nu pot demonii să râdă cât pot eu să mă motivez. Pas cu pas, gâfâială cu gâfâială și înconjurat de nimeni, urcam dealul prin nămol și făceam matematică în cap. Dacă fac o medie de 9 minute per kilometru, înmulțit cu 15 kilometri, înseamnă că mă prinde revelionul pe drum. După ce păruse a fi o eternitate, am dovedit și ultima și cea mai grea urcare. Eram pe pilot automat în modul de supraviețuire. Mă despărțisem de grup. Nu voiam altceva decât să ajung odată și să-mi întind picioarele.

Am trecut satul Feleacu și am intrat din nou în pădure. Eram singur. Orice concurent pe care-l văzusem de departe la urcare o luase demult înainte. Colac peste pupăză, vedeam semne cu textul „Zonă frecventată de animale sălbatice”. Minunat. Am și crescut viteza. O dată să ies din casa lui Moș Martin și a doua datorită filozofiei mele: cu cât termin mai repede, cu atât mă doare mai puțin.

Mă transformasem în alter-ego-ul meu de 88 de ani. De abia îmi ridicam picioarele și alergam gârbovit și sacadat. Ba mă durea piciorul stâng, ba cel drept, ba ambele.

Pe cât de repede trecuse timpu la început, pe atât de lent curgea acum. Părea că alerg în gol și nu fac niciun progres, în ciuda faptului că ceasul îmi anunța cu bucurie fiecare kilometru doborât. Eram atât de concentrat la pași și respirație încât nici nu văzusem unde eram în cursă. Dar un mesaj de susținere de la Andra mi-a atras atenția asupra ceasului și văd: kilometrul 46. Era cel mai mult cât alergasem vreodată în viața mea. Și atunci, creierul a decis să-mi dea niște calmante naturale. Revenisem la 32 de ani și durerea din picioare parca mi-a fost luată cu mâna. Alergam bine, corect, fără șă șchiopătez. Mai aveam 5 kilometri, o nimica toată.

În euforia mea nou-găsită, am reușit să mă abat de la traseu și să ajung aproape de curtea unei doamne, doamnă care a ieșit să mă întâmpine atât ea, cât și cei 8-9 dulăi ai ei. Și eu, și ea și cățeii eram de acord că nu pe acolo trebuie să o iau, așa că m-am întors câțiva zeci de metri și reiau traseul bun.

Ajung din nou în Feleacu la strada principală unde câțiva oameni își vedeau de viața lor. Era undeva în jurul orei 16:00. Soarele se cam plictisise și el să se uite la mine și o lua spre somn. Niciun concurent nici în față, nici în spate. Știam că nu eram ultimul pentru că am mai depășit câțiva în ultima oră, dar un pitic stătea dosit și-mi șoptea că nu voi reuși cut-off-ul de 9 ore (timpul limită în care trebuie terminată o cursă pentru a nu fi descalificat). Eu la fiecare competiție îmi pun ca obiectiv să ajung în prima jumătate, iar acum eram pus în fața faptului de a fi în ultimii 5-10 din 300. Sindromul impostorului știe să-și facă simțită prezența.

Dar n-aveam timp să-mi plâng de milă pentru că am fost pus în fața unui alt deal absolut imens. Organizatorii sunt plin de simțul umorului. Urc și dealul acela, ajung la ultimul punct de control unde îmi este scanat numărul și sunt încurajat să „bag mare” și cobor spre Baza Sportivă Gheorgheni, în ultimii 3 și cei mai noroioși kilometri de până atunci. De abia îmi țineam echilibrul prin tranșeele acelea care, în plus, erau și la vale. De bine de rău n-am căzut, am ieșit din ultima pădure, iar kilometrajul de la ceas care indica distanța rămasă, trecuse de la „km” la „m”. Mai să nu mă bufnească plânsul.

Eram în linie dreaptă către final. Oameni care n-aveau nicio treabă cu competiția mă aplaudau și mă încurajau. Și acum în timp ce scriu asta mi se face pielea de găină. Nu conta clasamentul, nu conta timpul. Niciodată n-au contat.

Intru în Baza Sportivă. Nu mă mai doare nimic. Alerg în uralele atât străinilor, ale lui Andra, cât și ale colegilor de la STG Cluj, care au stat ore bune să ne aștepte pe noi să terminăm Ultra-Maratonul. A hero’s welcome. Timpul: 8:23:36. Distanța: 51.30 km.

Îmi iau medalia și mă pișc că nu-mi vine a crede că am terminat. Le mulțumesc tuturor pentru susținere și mă trântesc pe un scaun din care nu-mi vine a mă mișca până ce se stinge soarele.

A fost o experiență. Una intensă. Cea mai intensă? Nu știu. Semi maratonul de la MSG Apuseni m-a terminat psihic cu dealurile lui interminabile, care parcă voiau să ne ducă la Poarta lui Sf. Petru. Dar cu siguranță ceva pentru care sunt mândru. A fost o experiență făcută mai ușoară de colegii din STG, de boxa lui Rareș, de vremea perfectă.

În final, vreau să-i felicit pe Dan the Tank care antrenament de antrenament și cursă de cursă dovedește că-i capabil să-și demoleze limitele precum reușea să placheze rugbiști în tinerețe și pe Rareș pentru comunitatea pe care a creat-o la Cluj și pentru al doilea Ultra-maraton Ecotrail. Madlads.

Dan the Tank, Denis, Rareșul și cu mine contemplând viața.