Cum am alergat într-o bază militară din Slovacia prin nisip și peste tancuri

Slovacia or bust

Spartanii vechi își dedicau viața antrenându-se din greu, perfecționând arta războiului și cucerind noi teritorii. Spartanii moderni aleargă la curse cu obstacole și este exact ce am făcut și eu nu demult.

Competițiile Spartan sunt curse internaționale unde oameni de toate vârstele, indiferent de nivelul pregătire fizică își depășesc limitele atât fizice cât și mentale. De la cărat saci, trecut pe sub sârmă ghimpată, urcat pe frânghie și trecut prin gropi de nămol, Cursele Spartan au toate ingredientele să te facă să simți că meriți pizza și berea post cursă. În caz că nu reușești să treci de vreun obstacol, penalizarea este fie 30 de burpees (care scot sufletul din tine și te bat cu el) sau o tură de pedeapsă de câțiva zeci de metri.

Aceasta a fost cea de a patra competiție la care am participat și ca să marchez finalul a 31 de ani, am zis să fac o Trifecta (trei curse: Sprint, Super și Beast). Și ce loc mai bun decât un eveniment special într-o bază militară într-un orășel uitat de lume din Slovacia?

Așa că ne-am organizat o duzină și ceva de atleți din Spartan Training Group (STG) Cluj-Napoca coordonat de Rareș Florea și ne-am înscris la eveniment. Iar pe 26 aprilie ne-am urcat cu cățel și purcel în mașini și am pornit spre Senica, Slovacia.

Drumul a fost mai rapid decât dacă am fi mers în Delta Dunării, grație vecinilor mai dispuși la construirea de autostrăzi decât noi (deși cam denivelate pe alocuri de ne-au trecut sudorile că am fi făcut o pană pe lângă Budapesta).

Opt ore mai târziu făcute în vreo zece cu pauze de umplut, golit și dezmorțit, am ajuns în orășelul semi uitat de lume (dar cu blocuri comuniste ceva mai frumoase decât ale noastre): Senica. Ajunși la hotel la check-in, ne-au trecut niște emoții mici spre medii când ni s-a spus că nu toți aveam camere, deși rezervarea fusese făcută din timp. Emoțiile creșteau cu fiecare minut în care doamna de la recepție ridica din umeri și noi găseam cazări la minim 40 km distanță. Din fericire totul fusese doar o neînțelegere din cauza barierei lingvistice și nimeni n-a trebuit să doarmă în mașină sau sub vreun pod. Ne-am despachetat, dezmorțit și am făcut planul de bătaie: unii am mers la Lidl să luăm provizii, alții să caute un restaurant deschis, ceea ce n-a fost tocmai simplu. Dar după zece ore de călătorit și trei țări străbătute, nu eram prea pretențioși. Mâncare să fie și loc să stăm jos că a doua zi, sâmbătă 27 aprilie, începea competiția.

Sprint, Super și Haluska

Orologiul sună 6:00 AM, Dragoș invocă dietăți, mame și morți. Prima zi din două de competiție a început devreme de tot. Cursa „Super” (de 10 km) avea startul la ora 9:20 AM. Până să ajungem la baza militară Zahorie, trebuia să conducem vreo 5 minute până la un mic aeroport privat unde ne-am parcat mașinile, apoi încă 40 de minute de mers pe jos pe lângă un lan de grâu și prin pădure. Soarele și o vântoasă puternică au venit după noi și au alungat orice urmă de nor de ploaie. Vremea era excelentă.

Am luat echipamentul, steagul STG Cluj, buna dispoziție și am pornit prin pădure. Ajunși la baza militară în zona de festival, am fost întâmpinați de tancuri, elicoptere, camionete și mult nisip. Sute și sute de spartani de toate vârstele au împânzit locația. Se încălzeau, făceau poze și se simțeau bine. Din boxe răsuna muzică antrenantă și un craininc care a turuit două zile aproape în continuu. N-am înțeles mare lucru pentru că a vorbit 99% în slovacă, dar părea că se simțea bine.

Ne-am dus să ne luăm numărul de concurs, apoi am organizat o mică tabără personală aproape de food court-ul amenajat în baza militară în niște corturi, unde însoțitorii ne puteau aștepta, încuraja și filma când ajungeam din pădure înapoi în zona de festival.

Vântul ne arunca nisip în față și ne aducea sub nas mirosul de burgeri și prăjeli delicioase, noi care ne pregăteam să alergăm vreo 10 km pe coclauri. Era momentul să ne prezentăm la linia de start. Startul se făcea în valuri pentru a nu ne aglomera. Venise rândul nostru. Câteva zeci de spartani din toate țările am sărit peste un gard (să ne facem încălzirea și pentru obstacole) și ne-am așezat la start unde un foarte entuziasmat crainic ne încuraja (sper) pe slovacă.

„Aro! Aro! Aro!” 3...2...1 și start în prima cursă din trei, Spartan Super de 10 km. Imediat, de la pădure am ajuns la plajă. Primele câteva minute au fost o alergare prin nisip, numai bună să-ți încălzești gleznele și să-ți crești pulsul la 190. Fiecare căuta trasa ideală cu cât mai puțin nisip și cât mai mult pământ. Norocul nostru a fost că denivelarea nu era mare și cel mai important că nu ploua.

După câteva minute am lăsat în spate fanii și crainicul entuziast, muzica de încurajare și mirosul de mâncare și am intrat în pădure. Am dat și de primele obstacole, niște gărdulețe de sărit peste sau trecut pe dedesubt. Încă nimic special, încă ne încălzeam. Majoritatea obstacolelor erau comasate în zona de festival spre finalul cursei. Pe traseu mai erau câteva răzlețe ca să nu ne plictisim și să nu uităm că e totuși o cursă cu obstacole. Întâi ne oboseam picioarele, apoi restul.

Pas cu pas, grupul se destrăma, fiecare mergând în ritmul lui. Unii alergau în bisericuțe, alți, printre care și eu, individual. După câțiva kilometri deja dădusem peste câteva obstacole. N-o să descriu în detaliu fiecare obstacol, sunt suficiente video-uri pe Youtube care valoreaza mai multe cuvinte decât pot eu înșirui.

Am menținut un ritm susținut și alert, am încercat să evit cât posibil nisipul care-mi intrase în cele mai adânci cotloane ale papucilor, am trecut peste ziduri înalte de 2m, am traversat bârne înguste, inele și bare suspendate, am cărat bile de beton de zeci de kilograme, găleți și saci cu nisip. Practic am făcut muncă de țară și am și plătit pentru ea. Până acum era o cursă perfectă, fără nicio penalitate.

După câteva zeci de minute încă mă simțeam bine. Față de prima cursă Spartan din 2019 pe care am terminat-o cu cârcei și la limbă (și 180 de burpees penalizare), de data asta am fost infinit mai bine pregătit. Temperatura era bună, n-aveam nevoie de prea multe geluri, săruri sau apă. Doar afurisitul de vânt ce-mi dădea de furcă, scuipând cu nisip. Bine că n-am plete. Până atunci mi-am folosit mai mult picioarele, obstacolele fiind ceva mai răzlețe. Dar din depărtare începea să se audă muzica. Bumți! Bumți! Bumți! Și ceva slovacă. Mă apropiam de zona de festival unde erau comasate 15+ obstacole.

Unul după altul am reușit să trec fără mari emoții. Brațele erau odihnite, antebrațele erau încălzite, picioarele puteau lua o mică pauză. Zid după zid, inel după inel, bară după bară le-am trecut pe toate. Până și ridicatul sacului legat de o frânghie trecută prin scripete, sau Hercule’s Hoist, care în trecut îmi pusese probleme s-a dovedit a fi facil. Oboseala se adunase, dar faptul că eram aproape de final îmi dădea energie. Am trecut târâș prin nisip pe sub sârmă ghimpată, am sărit peste un tanc, am făcut simulare de cumpărături de la Lidl (cărat două greutăți care semănau a mine umplute cu nisip) și am ajuns în zona cu public unde am fost reperat de Andra și ceilalți susținători. Dar ajunsesem și la obstacolul pe care mult mai mult de 50% din participanți îl pică: sulița. Trebuie să nimerim o țintă aflată la vreo 8 m aruncând o suliță care trebuie să rămână înfiptă în vrăjmașul din paie. Sună mai ușor decât este. Deja mă pregăteam emoțional să fac prima tură de penalitate. Dar m-am înșelat. Sulița s-a înfipt, a rămas acolo și cursa, mai mult ca sigur, devenea una perfectă: 0 penalități pentru prima dată de când particip la Spartan.

Tehnica trebuie perfecționată

Beat de fericire, m-am dus către următoarea sârmă ghimpată, apoi la următorul obstacol unde trebuia să traversez o bară aflată la înălțime, apoi să fac tranziția la inele. Antebrațele sufereau, în palme aveam bășici, dar n-aveam de gând s-o dau de gard acum. Mă țineam de inele de parcă sub mine era lavă, nu nisip. Am trecut cu bine și finalul se apropia vertiginos. Tot ce mai trebuia să fac era să mă scufund într-o baltă nămoloasă, să urc pe o frânghie și să trec peste un zid înclinat. Floare la ureche.

N-o să mint că scufundatul în apă murdară și rece nu e tocmai plăcut, dar toate concediile mai au și momente neplăcute, nu? Ud leoarcă, înămolit și înnisipat, am ajuns la frânghii. Față de prima cursă din 2019, acum știam tehnica. Încet și cu grijă, m-am urcat până sus, apoi am alunecat ușor înapoi și cu un singur obstacol rămas, pe care l-am trecut ușor, Spartan Race Super VTSU Zahorie 2024 s-a încheiat perfect. Zero crampe, zero burpees, zero ture de penalizare, 1h 24min.

Mi-am scos papucii, ciorapii și tricoul și mi le-am pus la uscat în timp ce m-am bucurat de prada de luptă: un sandwich, o vafă cu fistic și un pahar de Kofola (Cola slovacă). După masă, ne-am adunat toți atleții din STG Cluj-Napoca, am discutat cursa, am planificat-o pe următoarea din câteva ore, pe care am decis s-o alergăm împreună.

Pe câmpul de lângă noi, soldații efectuau o demonstrație de evacuare a unui VIP capturat de inamici. Aruncau cu fumigene, trăgeau cu gloanțe oarbe și pătrundeau în câmpul de luptă cu mașini militare (scuze eu, nu știu denumirile, dar înțelegeți voi). La standurile lor puteam să ne îmbrăcăm în echipament militar și să ținem în mâini arme reale, de la pistoale la lansator de rachete.

Am avut cu ce ne omorî timpul până ne-am lăsat picioarele să se relaxeze pentru următoarea cursă. Și aveam nevoie de relaxare că afurisitul de nisip îmi supărase suficient tendoanele de la picioare. Din păcate, competiția a fost întârziată din cauza unui eveniment nefericit și tragic. Un sportiv a fost dus la spital cu elicopterul din cauza unor probleme preexistente. Ulterior am aflat că acesta a decedat la spitalul din Bratislava. Odihnă ușoară și ARO!

Gata pauza! Venise momentul cursei de Sprint, ceva mai scurtă, dar a doua în acea zi. Trebuia să înfrunt din nou nisipul. Minunat. Dar altfel treci peste durere când suferi împreună cu alții.

Pe traseu am râs, ne-am ajutat, am urlat și ne-am încurajat atât între noi cât și cu STG Oradea. Gurile noastre răsunau mai tare decât crainicul entuziasmat de la microfon.

Obstacolele au fost aceleași ca la Super, doar cu câteva dintre ele scoase. Deși alergam mai încet, tendoanele se izbeau cu capul de pereți. Fiecare pas în nisip aducea furnicături în călcâi. Ora 16-17, dar simțeam că era 20-21. Trezitul la 6 dimineața și alergatul de nebun îți poate da ceasul înainte.

N-am încetat nicio clipă să ne simțim bine în ciuda oboselii și obstacolelor și am trecut cu toții prin ele ca prin brânză. La final, înainte să dăm iar de baltă, ne-am lepădat de tricouri și am trecut linia de finiș la bustul gol. Un final propice pentru o cursă în gașcă. Deși Sprintul fusese mai lejer, oboseala se acumulase. Nu eram nici pe departe odihnit.

Clujul și Oradea

După alt set de haine schimbate am mers la food court și am dat peste „haluska”, niște paste acoperite cu brânză de capră și bucățele de bacon care efectiv mi-au schimbat zodia. După două curse și câteva zeci de obstacole, ar fi intrat și două porții cu puțină dăruire, dar ajunsese una.

Ne-am împachetat pe la ora 19 și am pornit în lungul drum de 40 de minute către parcare. Pare că organizatorii au vrut să fie 100% siguri că facem cooldown după cursă. Ce băieți mișto. Ne-am întors la cazare unde, cu ultimele fărâme de energie, am făcut un duș stând pe jos în cabină și am pregătit cursa de a doua zi. Cursa cea mare. Spartan BEAST.

Beast și Trifecta completă

Țârr! Țârr! Ora 6. Corpul stană de piatră. A treia dimineață la rând când mă trezeam o dată cu găinile. Deja nu mai era amuzant. În plus, cursele din ziua precedentă plus condusul 10 ore și-au lăsat amprenta cu prisosință. Simțeam că o piatră mă țintuiește în pat. Gleznele erau pe cale să intre în grevă. Dar nu era timp să mă plâng. Cursa Beast de 24 km începea în trei ore. Trifecta (terminarea celor trei curse de Sprint, Super și Beast) trebuia făcută.

Mă târăsc din pat, mă spăl, îmi iau echipamentul și cobor la mașină. Eram mai mulți temerari din Cluj care am decis să facem Trifecta în acel weekend. Ea se poate face oricând pe durata unui an competițional, terminând fiecare dintre cele trei curse oriunde în lume. Dar unde mai e distracția? Fiecare eram cu durerile și oboselile noastre, dar toți foarte motivați să rupem fâșul. Am decis să mergem din nou ca grup, să ne ajutăm, motivăm și să ne împingem de la spate, uneori literalmente. Nu ne băteam pentru niciun podium, oricum.

Patruzeci de minute de mers pe jos prin pădure mai târziu, am ajuns în baza militară pentru ultima zi și ultima cursă. Deja luasem la țintă halushka, cafeaua și Kofola post Beast.

Ne-am luat numărul și am făcut încălzirea, care-mi arăta cu exactitate ce mă doare și ce nu, apoi ne-am prezentat la linia de start. De data asta, delegația României a fost mai gălăgioasă decât crainica plina de entuziasm. Am numărat de la zece la zero, am urlat și am dat drumul cursei Beast de 24 km și 30+ obstacole, Super + Sprint și încă ceva la desert.

Am trecut pentru a treia și ultima oară prin plaja de la start, am evitat pe cât posibil dunele de nisip, iar apoi ne-am avântat în pădure. Eram deja obosiți așa că n-am luat-o prea repede. Mai cu mers la deal, mai așteptat pe colegi, pas cu pas și treabă bună kilometrii treceau. Zid după zid, obstacol după obstacol ne-am încurajat și ajutat ca un mic detașament de spartani. Haide, X! Bagă, Y! Nu te lăsa, Z! Și tot așa. Gleznele ardeau, și picioarele oftau. Deja intrasem în modul de conservare a energiei, preferând la unele obstacole să fac tura de penalitate decât să încerc de mai multe ori să le depășesc și să irosesc energie. Am picat o dată, aia e. La ziduri ne-am aburcat reciproc tot din aceleași considerente. Cursa era lungă, n-avea sens să ne obosim mai tare.

Kilometri treceau și noi, cu treabă bună, îi doboram unul câte unul. Ne-am mai oprit să ne tragem sufletul așteptându-i pe cei din urmă, am făcut pauze la punctele de hidratare unde mâncam fructe uscate, batoane, beam apă cu electroliți și ne scoteam nisipul din papuci.

După vreo trei ore și ceva, din adâncul pădurii începuse să se audă muzica de la scena din festival. A fost precum un cor de electro-îngeri în urechile mele. Însemna că ne apropiam de finiș (dar și de zona cu obstacole). Cu fiecare bară pe care o treceam, zid pe care-l escaladam și greutate pe care-o căram îmi repetam în cap că mai era puțin, că nu eram obosit, că nu mă doare nimic și alte minciuni. Măcar am avut noroc și nicio bătătură sau bășică din palmă nu începuse să sângereze că n-ar fi fost deloc distractiv.

Oboseala era la cote înalte, dar măcar eram cu gașca. Prietenii ne filmau și ne încurajau și noi încercam să zâmbim la cameră. Mai era mult prea puțin și era mult prea târziu să abandonăm. Antebrațul era tare ca piatra și pregătit pentru ultimele obstacole. Acestea fiind spuse, la urcarea pe frânghie n-a mai vrut sa coopereze (nici vântoasa nu m-a ajutat) așa că am zis că o ultimă tură de penalizare nu era capăt de țară.

Ne-am așteptat unii pe alții la ultimul zid, ne-am ajutat reciproc și am trecut împreună linia de finiș, devenind mândri deținători ai unei medalii de Trifecta Weekend Finishers.

O parte dintre cei care am făcut Trifecta

Nu se mai punea problemă de mers drept, dar nu mai conta. Eram cu toții din cale-afară de mândri de camaraderia și sârguința de care-am dat dovadă să terminăm și cursa de 24 de km după cele de 10 km și 7 km (plus plimbărica prin pădure).

Cât Andra a cumpărat halushka învingătorului, eu m-am târât la baie să-mi spăl (cât de cât) papucii de nisipul ud. Într-un exces de sadism, organizatorii au instalat niște robineți la care trebuia să acționăm o pompiță cu piciorul pentru a face apa să curgă. Acela a fost și el un obstacol în sine.

Evenimentul se încheiase. Armata își împacheta armamentul, iar elicopterul a decolat într-o mare de nisip și în uralele spartanilor rămași. După masă și pauză, am pornit cătinel către lungul drum prin pădure până la mașini, un duș fierbinte și o pizza meritată.

Și așa mi-am petrecut eu ultimele două zile de 31 de ani, alergând prin nisip într-o bază militară din Slovacia cu o gașcă de spartani de toată isprava, care mi-au și făcut cadou un tort — mulțumesc.

Cursele Spartan reușesc mereu să te scoată din zona de confort și să-ți ofere ocazia să-ți demonstrezi că poți să faci mult mai multe decât ești capabil. De la copii la bătrâni, de la oameni care au pătrățele la pătrățele până la cei mai ieșiți din formă, o cursă Spartan poate fi făcută de oricine. Doar să te pregătești emoțional pentru mult, mult noroi și niște burpees.