„Dacă o migdală poate fi lapte și tu poți alerga un maraton”

— autor necunoscut al unei pancarte motivaționale

De la o sută de metri la 42.2 km

Prin 2006 când luam cu asalt lumea atletismului și mai câștigam niște concursuri de sprint, le scoteam peri albi antrenorilor că nu voiam să alerg nici trei ture de stadion (cam un kilometru și două sute de metri). Că e plictisitor, că e mult, că obosesc, că eu vreau viteză bla, bla. Mi-am promis că nu voi alerga mai mult de opt sute de metri cât era proba de „rezistență” la competițiile de atletism.

În 14 aprilie 2019 am făcut primul semi-maraton (21.1 km). Țin minte cât de tare mă mândream că nu mă oprisem nicio clipă și oricât de încet ajunsesem să mă târăsc, o dusesem la capăt într-o oarecare alergare. De abia am putut merge timp de două zile și urcatul scărilor era Golgota mea. Atunci mi-am promis că nu voi alerga niciodată un maraton. Doar gândul că mai trebuia să trec încă o dată prin chinurile alea pentru încă minim două ore îmi dădea stenahorie. În plus, mi se părea plictisitor. Hai că două ore, treacă meargă, găseam eu ce să fac, ce muzică să ascult, ce să visez cu ochii deschiși. Dar vreo patru ore? Ce naiba făceam în afară să-mi planific testamentul? Era cât drumul de la Cluj la Vatra Dornei cu trenul.

În 10 martie 2024 am alergat primul maraton și nu mi-am mai promis nimic.

Principala mea „influență negativă” în ceea ce a însemnat alergatul și sportul în ultimii ani, Cristi, a reușit să mă convingă să trec la pasul următor.

În punctul acela deja alergasem trei semi maratoane. Până când tot cu „semiuri”? Și ca să combin utilul cu plăcutul, ne-am înscris la Maratonul din Barcelona. Altfel suferi alergând printr-un oraș nou și fain, nu? Nu. Suferi la fel.

Așa a început „The Marathon Arc” (Sezonul Maratonului) al dezvoltării mele ca personaj principal în propria-mi poveste. Aveam la dispoziție cam unsprezece luni să mă pregătesc să alerg de două ori mai mult decât alergasem vreodată până în acel punct (și din prima, nu că pauze lungi și dese).

Buuuun! Orice treabă serioasă începe cu o pauză, așa că după câteva săptămâni de stat degeaba, am început cu alergările. Mai un zece kilometri aici, mai un opt kilometri acolo, mai niște intervale de alergări rapide combinate cu alergări lente, mai niște sală. Nici să mă spetesc, nu? Că timp mai e. Mai un video pe net despre alergat 42.2 km, mai alt video despre nutriție, hidratare, antrenamente de forță. Încet, dar sigur. Atât de încet că vara se terminase, toamna era pe la mijloc și ușor, ușor începeau ploile, frigul, beznă devreme, iar eu alergam maxim 1/3 dintr-un maraton. Și am rămas pe la aproximativ cincisprezece kilometri până hăt târziu în Ianuarie când realitatea celor 42.2 km m-a ajuns din urmă. Oleacă de teamă s-a înfiripat în mine când vedeam că alerg jumate de semi-maraton și cam gâfâi. Pai ce facem aici? Murim la kilometrul treizeci? Ne facem de râs la oamenii ăia? Doamne ferește, abandonăm? Nu se face.

Așa că pe 24 ianuarie am lăsat ciolanu și fasolea și am fost la o alergare de 24 km prin pădure care mi-a demonstrat că eram mai pregătit decât mă așteptam. Decursese excelent, iar recuperarea fusese minimă. Nutriția și hidratarea din timpul alergării m-a ajutat enorm. Niciun cârcel, niciun stomac stricat.

Cu o lună înainte de cursă am făcut și ”alergarea cea lungă” — 30 km — la care am adăugat și niște dealuri și văi. Părea că picioarele, inima și plămânii îmi erau pregătite pentru un maraton fără doborâri de recorduri, la un ritm acceptabil, iar acea alergare de 30 km mi-a aliniat și mintea care avea dubiile ei.

Era timpul ca eu și Andra (copilotul acestei expediții) să zburăm spre Spania.

Țara care nu m-a lăsat să dorm în pace

Literalmente.

Trei nopți la hotel în Zaragoza (Barcelona cam scumpă pentru șapte zile de cazare).

Prima noapte: turiști gălăgioși pe holuri, plus o domnișoară care insista să arate întregului hotel cât de bine se distra. Noaptea a doua: vecini gălăgioși cu cel mai zgomotos pipi și cea mai mare ură pe uși. Noaptea a treia: bebeluș ce făcuse vocalize până târziu. Noroc de dopuri și de Spongebob Squarepants pe Netflix cu care adormeam în cele din urmă.

Zaragoza, un oraș micuț și destul de non-turistic, dar plăcut pentru a petrece câteva zile de plimbat și descoperit. Am băgat în noi tapas la greu atunci când nimeream restaurantele deschise. Părea că nici Google nu ținea pasul cu siesta spaniolă și ne trimitea la restaurante doar ca să le pupăm ușa.

Apoi, am plecat spre Barcelona unde ne-am întâlnit cu principala mea „influență negativă”, Cristi.

Ce pot spune e că Barcelona, pe lângă istoria, arhitectura lui Gaudi, plaje și monumente, are cei mai harnici gunoieri din câți am văzut. Vin nu o dată, nu de două ori, ci de trei ori să ridice gunoiul … la unu noaptea. Norocul mi-a adus alți turiști care aveau dușmănie pe uși și pe vorbitul normal. Pare că pereții clădirilor din Spania sunt făcuți din pânză și speranțe.

Cum în Barcelona e de vizitat câte-n lună și în stele, a trebuit să ne repetăm de mai multe ori că 15-20 km pe zi de mers înainte de o măgăoaie de cursă nu era o idee prea strălucită. Mai un muzeu, mai o „Sagradă”, mai un palat, mai o piață și mult metrou. Am sperat că dau de căldura spaniolă, dar am mers de la doisprezece grade în Cluj la paisprezece grade Spania. Mare brânză. Colac peste pupăză, cu o zi înainte de maraton, începuse o ploaie ce nu se calmase până seara. Nu prea eram echipat (nici cu haine, nici mental) de cea mai lungă alergare din viața mea pe ploaie. Știam că voi termina cursa, dar nu știam cum, ce mă va durea, cât mă va durea etc. Asta-mi mai lipsea să mă bat și cu vremea.

Dar norocul m-a urmat și în dimineața cursei a fost soare…și șapte grade.

Dacă o migdală poate fi lapte și tu poți alerga un maraton

Am ajuns la zona de concurs cu o oră și ceva înainte de start. Lumea se aduna treptat până ce Place de Catalunya s-a umplut de cei 20.000 de concurenți plus fani. Eu, în pantaloni scurți, tricou și o bluză înjuram ca să mă încălzesc. Era o temperatură perfectă pentru alergat, nu și pentru așteptat să alerg.

Nu pot decât să-i laud pe cei din Barcelona pentru organizare. Să gestionezi populația unui oraș mic nu este lucru ușor. Pornirea s-a făcut în valuri ( ca să nu ne călcăm în picioare), cu pauze de 10-15 minute între ele. Erai asignat valului corespunzător timpului pe care l-ai dat ca estimativ de finiș la înscriere.

Elitele (< 3h) în valul întâi.

Profesioniștii (3h - 3h 15m) valul doi.

Cristi (3h 30m - 3h 45m) valul patru.

Dragoș (4h- când a da Domnu’) valul șase (ultimul). Mă și vedeam ajungând la final când terminau de dat cu mătura și de strâns cojile de banane de pe jos.

Se duce Cristi la zona lui, eu îi dau bluza (și suspin) Andrei și merg în zona mea. Încă douăzeci de minute de căutat soare și săltat să mă încălzesc. Picioarele: bune. Centura: plină de geluri și fixă. Tricoul, pantalonii, buff-ul, papucii: comozi. Eram gata.

Venise rândul nostru să pornim. Ultimul val și cel mai mare. Valul de amatori printre amatori, oameni veniți să se distreze, să vadă și ei cu ce se mănâncă maratonul ăsta. Înaintăm spre linia de start în urale, surle și trâmbițe, tobe și cântăreți de operă. De un asemenea start epic n-am mai avut parte niciodată. Altfel pornești în cursă când îți dă avânt cântecul unei soprane.

Trei…doi…unu…start!

Și începuse cursa cea mai lungă. Încet, cătinel, dar la un ritm de care să fiu mândru. Planul era făcut.

La fiecare cincizeci de minute: un gel pentru energie.

La fiecare șaptezeci de minute: câte-un magiun de fructe ca ăla pentru copii pentru calorii ( este genial și pentru micul dejun).

Din cinci în cinci km: apă cu electroliți de la punctele de hidratare. Nicio crampă nu mă va lua prin surprindere (spre deosebire de primul semi-maraton la care ultimii doi kilometri i-am șchiopătat și blestemat).

Absolut pe toată durata maratonului au fost oameni pe margine care să ne aplaude, încurajeze și amuze cu pancartele lor. De la cuvinte motivaționale de tipul „You can do it, John!” sau „Let’s go Carol + Kevin” sau „Allez, allez, maman”, la cele amuzante precum „If Trump can run for president, you can run 42.2 km” sau „This parade sucks”, la imprimeuri în forma capului vreunui concurent, trupe de toboșari și copii cu claxoane și fluiere. Era ușor să te pierzi cu firea în acea abundență de stimuli, plus străzile frumoase ale Barcelonei și să crești ritmul.

Părinții, prietenii îmi urmăreau parcursul în direct pe hartă unde îmi puteau vedea de asemenea și pulsul și viteza. Pe lângă mesajele de încurajare pe care le primeam pe ceas, primeam și indicații de la Bogdan — frate-meu și el alergăreț de cursă lungă — să reduc viteza că o să mi se taie picioarele. Și într-adevăr crescusem ritmul până la cel de semi-maraton. Și semi nu-i ca 2x semi, așa că mi-am readus atenția asupra cursei, nu a clădirilor.

Kilometrul zece și totul mergea strună. Alergam fără căști, ceea ce însemna patru ore jumătate cu propriile gânduri. La ce naiba să mă gândesc atâta? M-am uitat la echipamentul colegilor de alergat, la papucii lor, bluze, tricouri, pantaloni, la poziția corpului, modul cum calcă sau cum își țin mâinile. Unii concurenți se opreau deja la boxe (toalete). Eu îmi vedeam de ale mele, controlam respirația, poziția mâinilor, umerilor, mă băteam cu soarele și mă feream de pietonii care voiau și ei săracii să treacă de pe un trotuar pe altul printr-un tsunami de alergători.

Kilometrul douăzeci. Vedeam primele victime: oameni care se opriseră să-și maseze picioarele. Crampe. Atât de devreme poate fi K.O. Eu încercam să nu mă gândesc ca mai am de făcut încă pe atâta. Respirația încă era sub control, umerii, mâinile, picioarele la fel. Deși începeam să simt oboseala, nu era mare brânză. Încă.

Pe la kilometrul douăzeci și trei gluma se îngroșase. Picioarele începeau să mă întrebe cât mai dura. Eu nu voiam să le spun. Mă uitam la ceas și mă gândeam că elitele deja terminau pizza post cursă. Iar eu mai aveam vreo două ore. Traseul ajunsese în punctul în care pe contrasens erau cei aflați foarte, foarte, FOARTE în fața noastră (nu știam cât de foarte în acel moment). Îi invidiam că povara lor se apropia de final și a mea de abia începea.

Kilometrul douăzeci și opt. Încă doi și îmi egalam cea mai lungă alergare din viața mea și ajungeam în punctul despre care se zicea că „începea maratonul”. Durerile din picioare creșteau. Nu erau răni sau bășici, ci pur și simplu oboseală de la alergat ca bezmeticul aproape trei ore. Partea bună: niciun semn de crampe sau deranj la stomac de la gelurile pe care le băgam.

Kilometrul treizeci: atunci începuse cursa. Orice pas înainte era un record personal. Am dat pe gât un flacon de magneziu lichid. Nu voiam să risc cârcei. Alergatul intrase pe pilot automat. Respiratul sub control, dar picioarele mă înjurau. Privitul clădirilor nu mai era o opțiune. Capul la cutie și dă-i înainte. Stâng-drept, stâng-drept. În jurul meu: oameni cu crampe, cozi la toalete sau la ghenele de gunoi, zeci și sute de sticle de apă sau ambalaje. Andra mă încuraja cu mesaje pe care le citeam pe ceas și eu îmi repetam în cap că nu mă doare, nu mă doare (mințeam).

Nu trebuia să mă opresc. Dacă mă opream amânam finișul și sufeream mai mult. Matematica simplă de alergător. Ajung mai repede, doare mai puțin. Dar dacă mă odihnesc zece secunde măcar? Cât adaugă la cele patru ore pe care le aveam? M-am oprit pentru o fracțiune și am repornit numaidecât. La cât de bine m-am simțit în acea clipă, m-a speriat că dacă mă opresc, îmi bag picioarele și chem un Uber.

Hai că se poate. Hai cu tata. Totul doare, aia e. Pe la kilometrul treizeci și opt (surprinzător de târziu) venise veșnicul gând de fiecare cursă dificilă: „De ce-mi fac eu asta? Nu mai alerg în viața mea. Da’ ce-s nebun să mă mai supun la asemenea chinuri?”. Timpul se dilata enervant de mult. Fiecare kilometrul era ca un alt maraton.

Treizeci și opt, treizeci și nouă, patruzeci! Numărul rotund mi-a mai găsit un strop de energie și motivație să grăbesc pasul. Mai aveam doi kilometri, dar în capul meu alergasem un maraton. Cu cât ne apropiam de kilometrul patruzeci și doi, mulțimea de pe margine devenea mai densă, mai gălăgioasă, mai motivantă. Nu voi știi niciodată cum te simți când câteva zeci de mii de oameni își strigă numele sau te încurajează la unison când pășești în teren, dar în acel moment mi-am putut imagina.

Eram cu toții morți, praștie, praf, pilaf, buni de strâns cu fărașul. Puțini erau cei care mai găseau resurse să zâmbească sau, Doamne apără și păzește, să sară și să facă din mâini la public.

Parcursesem distanța maratonului, 42.2 km, dar mai aveam cinci sute de metri până la finiș. Am cotit după niște blocuri și l-am văzut: Arcul de Triumf, linia de finiș. Am văzut patul, dușul cald, picioarele întinse, apa, pizza, berea, dulciurile, odihna. Medalia. Le-am văzut pe toate.

Am trecut linia de finiș și mi-am oprit ceasul: 4:30:19. De aici doar în jos (la timp).

Scări, scări și iar scări

Ca o găină oloagă și cu capul tăiat, am șchiopătat către zona de luat medalii, apă și fructe. Auzeam culori și vedeam sunete. Spaniola, engleza, franceza și ce mai era în jurul meu s-au amestecat precum plastilina într-un tot neinteligibil. Era o aglomerație ca la un concert mare, dar cumva reușeam să mă strecor printre alergătorii extaziați că s-a terminat naibii o dată.

Andra și Cristi m-au recuperat, ne-am felicitat, am făcut poze, am schimbat impresii și am luat-o spre cazare. Eu și Cristi parcă tocmai descoperisem chestia asta nouă numită „mers”. Picioarele noastre și-au băgat picioarele.

Gura de metrou a fost precum coborârea în iad. Scările nu-s foarte distractive după ce alergi. Nici în sus, nici în jos. În metrou am avut ocazia să privesc către viitorul meu foarte îndepărtat: o fată cam de vârsta mea mi-a oferit locul ei pe scaun.

Am ajuns la cazare și cumva am reușit să fac un duș, să mă îmbrac și să fac bagajele. A doua zi plecam și după ce aveam să mă întind pe canapea la un meci de fotbal, n-avea să mă mai ridice de acolo decât băiatul cu pizza.

Dacă cu o noapte înainte n-am putut dormi de emoții, gunoieri și oameni cu fetiș pentru trântit uși, în acea noapte oboseala mi-a fost izolator fonic.

Durerea la picioare n-a persistat. După două zile mergeam ca și cum nimic nu s-a întâmplat, dar corpul l-am simțit obosit chiar și după o săptămână.

Ajunși acasă, obosiți dar încântați, am pus medalia printre celelalte, la loc de onoare. Tot ce mai rămâne de făcut acum e să ne hotărâm ce oraș care găzduiește un maraton vrem să vizităm la anu’.