Povestea lumii și a omului

Povestea lumii și a omului

Paznicul stătea în fața micii văpăi dansatoare. Ce căuta și cum ajunsese acolo? Simțea că tocmai se trezise dintr-un somn adânc care-i ștersese memoria. Privea flacăra nu mai mare decât degetul său mic cum ieșea dintr-o gaură întunecată din pământ. Parcă lumina era incapabilă să pătrundă sub mica flamă gingașă și jucăușă, iar aceasta plutea nestingherită.

Era cât se poate de nedumerit. Cine îl pusese aici? Cine era el de fapt? Ce era? Totul în jur era cufundat într-o beznă lugubră, în afară de imediata vecinătate a micului foc. Întunericul domnea autoritar. Simțea o răcoare inconfortabilă. Nu asemenea unui nopți năprasnice de iarnă, dar suficient cât să-și dorească să șadă lângă un foc. Ciudat. De unde știa cum sunt nopțile de iarnă?

Înaintă spre flacără. Simțea că pășește pe ceva moale, ca un covor gros de frunze așternute timp de zeci și sute de ani. De unde știa ce sunt frunzele? Nu-și amintea să fi văzut vreodată așa ceva, însă știa cum arătau, cum miroseau, cum se simțeau, de unde provin. Putea descrie frunzele verzi ale copacilor, ce rol au, precum și transformarea lor cromatică toamna.

Toamna?

Vru să privească pământul, să afle pe ce calcă, dar întunericul i-o interzicea cu fermitate. De abia își putea vedea mâinile în fața ochilor. Tot ce vedea, era flacăra.

Ajuns lângă mica sursă de lumină, observă că lângă ea, pe o piatră, era scris un mesaj cu roșu:

„Flacăra trebuie să ardă”.

De ce? Ce se întâmplă dacă se stinge? Și cum de acele liniuțe și curbe contorsionate în niște forme neregulate îi comunică lui această informație? Ce era acest loc?

Atât de multe întrebări și frustrant de puține răspunsuri. Se ridică și plecă cu pași apăsați și pumnii strânși. Trebuia să caute pe cineva care să-l lămurească asupra ce se întâmpla. Nu-i păsa de nicio flacără. Voia răspunsuri și voia să se încălzească. Deja se săturase de întuneric.

Mergea în pas grăbit spre…spre nimic. Totul era beznă, totul era frig. Aproape se împiedică, iar de câteva ori își lovi glezna de obiecte dure și reci, suduind în minte. Ce fel de pământ era acesta? Parca era acoperit cu trunchiuri de copac îmbrăcați cu mușchi gros peste care au fost aruncate obiecte nefolositoare.

Trunchi? Copac? Mușchi? Alte lucruri pe care nu știa de unde le cunoaște. De ce-și bătea joc mintea lui de el? Îi oferea informații cu țârâita și nu cele pe care și le dorea. Nu era în controlul propriilor gânduri.

Dădu să strige, dar sunetele îi rămaseră adânc în gât. Devenea tot mai frustrat. Își întoarse privirea către flacăra aflată la distanță, lumina-i caldă și plăpândă conturându-i dansul. Era acolo, mică și fragilă. Apoi, treptat, lumina devenea mai slabă și mai slabă. Era de parcă hăul de sub ea îi sugea forța vitală. Totul căpătă un aer mai draconic.

Pentru prima dată auzi sunete. Erau subțiri ca niște strigăte pițigăiate și fade, dar cu fiecare clipă în care flacăra pierdea din energie, creșteau și creșteau. Deveniseră atât de asurzitoare încât parcă-i mușcau din creier și-i înjunghiau urechile. Frigul devenise mai pătrunzător. Întunericul mușcă mai tare din el și îi acapara sufletul precum cerneala dintr-o călimară vărsată acoperea un cearșaf alb. Se chirci și-și lovi puternic capul cu pumnii încercând să oprească tortura. Vru să-și urle agonia, dar gâtleju-i era închisoare pentru sunete. Privirea i se încețoșă și văzu cum flacăra aproape dispărea.

Disperat, alergă nebunește spre mica sursă de lumină, împleticindu-se în obstacolele invizibile de pe pământ. Plonjă lângă văpaia mică cât o unghie și cu o mișcare bruscă, își smulse un smoc de păr și i-l oferi ofrandă. Durerea fuse cruntă, dar flacăra acceptă darul bucuroasă și crescu la dimensiunile de dinainte, apoi își continuă veselă dansul. Frigul se domoli, întunericul lăuntric se retrase precum o fiară speriată, iar vocile încetară.

Paznicul gâfâia. Buza de jos îi tremura incontrolabil, iar câteva lacrimi i se prelingeau pe obraji. Își atinse cu pielea din cap cu vârful degetelor. Îl durea, dar nu se compara cu angoasa, cu sentimentul de sfârșire trupească și sufletească ce-l torturase când flacăra aproape murise. Nu mai voia să îndure așa ceva niciodată.

Nu știa mare lucru, dar un singur lucru era limpede: flacăra trebuie să ardă. Se ridică în șezut, își îndoi genunchii și-i îmbrățișă cu mâinile. Se uită spre foc cu atenția unui părinte spre propria-i odraslă. Când flama executa o mișcare de dans mai îndrăzneață, inima-i sărea din piept și i se oprea în gât. Era reținut până și în a respira, de teamă să n-o rănească.

Se gândi că nu putea să mențină flacăra cu părul său, așa că începu să bâjbâie cu mâinile prin întunericul pământului de sub el, dar fără să-și ia ochii de la sursa de lumină. Atinsese obiecte reci și umede, unele fragile, altele dure și metalice — de unde știa ce e metalul? Dădu peste ce părea a fi o bucată de pânză abrazivă, ușoară și subțire. O ridică cu două degete și-o așeză aproape de flacără. Degrabă, focul se extinse și o copleși în totalitate până ce dispăru cu totul, emanând un miros asemănător cu părul ars. Trebuia să găsească ceva care să reziste mai mult timp pentru a-i oferi un răgaz să exploreze împrejurimile. După câteva clipe de umblat orbește în patru labe, dădu peste un obiect gros și lung cât jumătate din brațul său. Nu știa exact ce este, dar ceva îi spunea că va funcționa. Îl așeză lângă flacără, iar aceasta se extinse veselă peste noul ei prieten, emanând un miros ușor dulceag ca de rășină — încă un lucru pe care-l știa de undeva. Observă cu bucurie că acest obiect gros și maroniu îi făcea față focului, așa că se ridică și se îndepărtă cu pași mici, dar fără să-și ia ochii pentru mult timp de la foc.

Se mișcă în cercuri tot mai mari în jurul luminii până ce, în bezna absolută ce-l înconjura, se lovi cu genunchiul de un obiect dur. Căzu pe spate, se ghemui de durere, își mângâie zona lovită și înjură în minte, surprins că știa astfel de cuvinte și părți anatomice. Se apropie tiptil de obiect și-l atinse cu palmele. Nu era mai înalt decât șoldul lui, dar era lung. Era din același material ca obiectul pe care tocmai îl pusese peste foc, dar pe deasupra era acoperit cu multă iarbă uscată și un material textil plăcut la atingere. Cine lăsase așa ceva aici? Mai erau și alții ca el? Au fost înainte? Apăsă cu mâinile peste materialul textil și observă că era rezistent. Timid, dar hotărât, se întinse pe el și imediat fuse îmbrățișat de moliciunea ierbii uscate. Mușchii îi mulțumiră pentru că le oferise o pauză.

În ciuda întrebărilor care-l copleșeau, mintea i se liniști pe moment și simțea cum îl fura somnul. Flacăra mânca liniștită și veselă din trunchiul de copac și cu unduirea ei îi așeza mici greutăți peste pleoape. Poate-și putea oferi un moment de răgaz. Până la urmă, era singur și lemnul va arde o vreme. Alunecă într-un somn adânc.

Nu știu cât timp trecuse de când adormise, dar trezirea fusese una bruscă și deloc plăcută. Simți cum picături de apă picau din întunericul de deasupra, mai întâi puține, apoi enorm de multe. După câteva secunde conștientiză pericolul: apa stinge flacăra. Flacăra trebuie să ardă!

Panicat, se ridică din pat — nu era momentul pentru un cuvânt nou acum — și alergă spre flama care se apleca sub biciul picăturilor. Se aplecă deasupra ei, încercând s-o protejeze cu propriul trup și pe moment funcționase, dar un vânt sinistru îi veni în ajutor ploii. Flacăra se zbătea și zbiera și pierdea din forța vitală. Iar în capul paznicului reapărură urletele demonice. Dinții — precum și picioarele — începură să-i tremure și nu era de la frig. Se luptă să nu cadă pradă fricii. Vocile creșteau și deveneau tot mai asurzitoare. Simțea că ceva încerca să sape o ieșire din interiorul propriului său scalp.

Căzu în genunchi și-și împreună mâinile creând un mic adăpost în jurul flăcării. Mirosul de piele arsă îi ajunse la nări mult după ce simți agonia mușcăturii focului. Supliciul îl făcu să tremure. Își dorea din toți rărunchii să urle, dar nu putea. După câteva secunde agonizante își retrase mâinile arse, expunând mica flacără la vicisitudinile elementelor.

Cu palmele usturându-l și vocile sfâșiindu-i capul, răscolea disperat prin întunericul pământului după ceva, orice care l-ar putea ajuta. Gâfâia și plângea mut și cu sughițuri. Știa că avea doar secunde la dispoziție, apoi flacăra s-ar stinge, iar vocile l-ar doborî, frigul l-ar sfâșia și întunericul i-ar perfora sufletul. Atingea o sumedenie de obiecte mari și mici, moi sau dure, abrazive, înțepătoare, tăioase. Pe unele le recunoștea — neștiind de unde —, dar pe altele nu. În cele din urmă mâna îi picase peste un obiect metalic, cu o scobitură adâncă în care se adunase apă. Aruncă apa, întoarse obiectul invers și-l izbi peste flacăra ce ajunsese cât vârful unghiei de la degetul mic.

Ultima fărâmă de lumină dispăru. Ecoul loviturii se propagă până în depărtări, apoi se lăsă o liniște mormântală. Pentru câteva clipe vocile tăcură parcă siderate de tupeul paznicului, dar apoi, ca la comandă, crescură până la paroxism. Paznicul se chirci de durere și-și încordă gâtul atât de tare încât simți cum mușchii i se contorsionau agonizant. Își duse mâinile tremurânde la cap, dorindu-și din tot sufletul să și-l smulgă. Crezuse că flacăra se stinse, că eșuase s-o țină în viață și că odată cu ea, își găsea și el sfârșitul. Ridicând găleata — așa se chema acel obiect — observă că, deși fadă, flacăra ardea și chiar revenise la dimensiunile inițiale. Vocile se domoliseră odată cu reapariția luminii, dar vântul și ploaia continuau să amenințe. Atunci își dădu seama: lumina trebuie să strălucească în afară. Nu putea s-o acopere, s-o țină prizonieră, s-o suprime. Dar trebuia s-o protejeze de vânt și ploaie.

Știind că trebuie să facă un compromis, găsi un obiect mic pe care să sprijine gura găleții, astfel încât flacăra să fie protejată, dar și să permită luminii să iasă. Vocile reîncepură să urle, însă nici pe departe ca mai devreme. Era de parcă înlocuise o înjunghiere în ochi cu o durere de măsea. Putea să trăiască o vreme cu asta până găsea o soluție mai bună.

Istovit, și extrem de slăbit, încercă să doarmă în pat, dar urletele nu-i dădeau pace. Parcă putea auzi plânsetul flăcării care cerea libertate. Stătea întins, privea în gol și-și apăsa palmele pe urechi.

După o vreme ploaia și vântul încetară, iar paznicul se ridică degrabă și eliberă flacăra din captivitate, izgonind vocile. Respiră ușurat și chiar își permise să zâmbească amar. Căzu în genunchi și ridică pumnul spre locul de unde căzuse ploaia. Biruise vrăjmașul, dar ploaia se putea întoarce oricând, la fel și vântul și poate data viitoare îl vor prinde și mai nepregătit.

Bâjbâi vreme îndelungată cu palmele după ceva ce ar putea proteja flacăra pe termen lung și care să satisfacă năravurile vocilor. Găsise obiecte de veselă, unelte, arme din metal, haine de diferite forme și texturi, mici statuete cioplite, bucăți de mobilier stricat, cărți, caiete, papirusuri, creioane, pensule și câte și mai câte obiecte a căror denumire exista nedescoperită în mintea sa. Era precum un burete care absorbea informațiile.

După lungi și istovitoare căutări se hotărî că trebuia să creeze el ceva. Ceva contra vântului, a ploii, dar și care să nu captureze lumina prea mult.

Inițial, încercă să găurească găleata în mai multe locuri, dar când acoperise flacăra, vocile își făcuseră apariția numaidecât, iar paznicul renunțase la idee.

Altădată, încercă să coasă un mic cort din stofa găsită pe jos, dar în ciuda faptului că lumina emanată era acceptabilă, vântul se strecura cu dibăcie prin material și lovea cu brutalitate în flamă.

Vremea trecea și tentativele eșuau. Nimic nu se dovedea a fi pe deplin satisfăcător. Crea ceva rezistent la ploaie, dar nu și la vânt. Sau rezistent la vânt, dar nu și la ploaie. Sau insuficient de spațios pentru a elibera lumina.

Când furtunile loveau, recurgea la vechea găleată și strângea din dinți și din fiecare mușchi îndurând calvarul demonic al vocilor. Se simțea tot mai bătrân, mai slăbit și mai neputincios. Oasele îl dureau, când mergea își târșâia picioarele, iar flacăra devenea mai încețoșată cu fiecare zi. Dar după zeci de încercări eșuate venise și izbânda.

Dintr-o stofă ranforsată cu un carton gros, croise un tub fără cap sau bază, cu diametrul cât jumătate din antebrațul său și la fel de înalt, pe care-l puse în jurul flamei. Își ținu respirația pentru o clipă, temându-se de vacarmul vocilor, însă acestea erau precum zumzetul unei albine — altă noutate găsită prin sertarele minții. Lumina scăpa din belșug. Apoi, suflă din toate direcțiile înspre așa-zisul zid și observă cu o infinită încântare că flacăra era protejată. Inima îi cânta de fericire, dar treaba nu era gata.

Căută ceva asemănător cu bătrâna lui găleată care să protejeze focul de ploi. În cele din urmă găsi o bucată de metal subțire, circulară și lată de două ori cât cilindrul. Folosind un ciocan și câteva dălți pe care le ascuțise bine, făcu patru găuri prin care înfipse patru bețe groase cât două degete, creând ceva ce semăna cu o masă curbată. Așeză această „masă” deasupra flăcării, bețele venind în exteriorul cilindrului, iar partea metalică extinzându-și aria de protecție pe o suprafață lungă, în centrul căreia era flacăra. Pentru a rezista vântoasei, așeză mai multe pietre grele de jur împrejurul cilindrului, proptind picioarele mesei.

Își ținu din nou respirația. Inima în schimb se decisese să urle și să sărbătorească. Vocile crescură ușor în intensitate, dar erau precum o înțepătură de așchie. Erau tolerabile — sau se obișnuise el? Putea trăi cu asta.

Își privi creația. Zâmbi la flacăra care dansa veselă și emana lumina și căldura dătătoare de viață, dar dintr-odată, rafale puternice de vânt — cele mai puternică pe care le văzuse el — și o ploaie năprasnică apărură ca din neant. Vântul lovea în „masă” și cilindru, dar pietrele se opuneau vehement. Ploaia, indiferent din ce unghi cădea, nu se apropia de flama care-i râdea în nas.

Sufletul paznicului se ilumină, zâmbi, apoi râse, apoi râse în hohote. Soarta îi oferise în sfârșit un glas. Era sunetul melodios al victoriei în fața vicisitudinilor ce fuseseră aruncate înspre el întreaga lui viață. Râdea tare și plângea în timp ce ploaia îi spăla lacrimile sărate și vântul rece îi biciuia spatele. Dar nu-l deranja. Nu-l mai simțea. Nici vocile nu-l mai deranjau. Sărea și țopăia într-un picior și lovea cu pumnii în sus până ce intemperiile se declaraseră învinse.

Se gândi câteva clipe cum să denumească acest ansamblu. Paraploi? Vântinar? Apărător de foc? Fochetar? Nu era sigur. I-a veni lui o idee.

Pică în genunchi lângă flacără și-și înțepă vârful degetului cu un cuțit. Apoi, sub mesajul „Flacăra trebuie să ardă”, scrise „Lumina trebuie să fie liberă”. Își sprijini mâinile de coapse și, istovit, se uita cu mândrie la ce realizase.

Subit, flacăra și „fochetarul” deveniseră încețoșate, iar corpul și-l simțea mai greu. Voia să ajungă la pat, dar se întinse lângă foc. Era mai bine acolo, oricum. Închise ochii și căscă prelung. Vru să-și mai deschidă ochii o dată să privească mica flacără și invenția sa și atunci văzu totul.

Întunericul dispăru, iar în fața bătrânului paznic apăruse o lume uriașă ce se întindea la infinit. Munți, pajiști întinse cu ferme, mii și mii de ființe ale căror trupuri semănau cu al său și care locuiau în construcții mari, iar altele total diferite și trăiau afară, în aer sau sub apă. Instrumente muzicale, unelte, confecții metalice gigantice, mașinării ce se mișcau singure și altele care pluteau în aer. Vedea războaie, atrocități, suferință și tristețe, dar și cântece, dansuri, îmbrățișări, dragoste și înfrățire. Vedea ființe cu propriile lor flăcări și cu fochetarele lor. Era construit altfel, dar cu siguranță era fochetarul său. Vedea stele, planete, constelații, galaxii și universuri. Vedea tot.

Privind în zare, paznicul zâmbi și închise ochii, iar ultimul întuneric pe care-l văzu a fost cel mai luminos din viața sa.

*

Paznicul stătea în fața micii văpăi dansatoare. Ce căuta și cum ajunsese acolo? Și ce erau vocile alea enervante din capul său? Simțea că tocmai se trezise dintr-un somn adânc care-i ștersese memoria. Privea flacăra nu mai mare decât degetul său mic cum ieșea dintr-o gaură întunecată din pământ și înconjurată de un fochetar. De unde știa acel cuvânt?