Fulărelul, laptele și scorțișoara

— Întrebarea de o sută de puncte: în ce perioadă a avut loc Războiul de Independență al României? spuse din televizor chipeșul prezentator cu păr alb și voce mieroasă.

— Haide, măi, asta-i joacă de copii, răspund eu din fotoliul meu aflat de cealaltă parte a sticlei. Șaptezeci și șapte, șaptezeci și opt.

Concurentul este de acord cu mine, iar Virgil îl aprobă și-i oferă punctele binemeritate.

— Floare la ureche, ce v-am zis? Am o memorie de elefant, ce mai la deal la vale. Nu uit nimic.

— Vom reveni după o scurtă pauză publicitară.

Reduc volumul televizorului. Nu sufăr reclamele astea agresive de la farmacii. Parcă vor să te îmbolnăvească mai tare să-ți vâre pe gât medicamentele lor la suprapreț, pe când pensiile rămân mici.

Mâinile-mi sunt ocupate cu două andrele care creează parcă din nimic un fulărel mov-liliachiu, cu inserții florale multicolore. Afară e tot mai frig pe zi ce trece și i-ar prinde foarte bine nepoatei sa-i țină de cald.

Draga de ea. Frumoasa și isteața lui bunica. Îmi aduc aminte când au adus-o acasă prima dată. Era o mogâldeață atât de mică și fragilă, nu mai mare decât ghemurile mele de cusut. Un asemenea moment rămâne cu tine pe veci.

Îmi îndrept privirea spre fotografia de pe raft făcută astă vară la finalul clasei a doua. Coroniță, diploma de premiul întâi și un zâmbet ce-ar orbi și soarele. Cum să n-o iubești? Buclele ei roșcovane pe care le-a luat de la maică-sa care la rândul ei le-a luat de la taică-su. Că venii vorba, unde naiba o fi Gheorghe? Stă atâta la supermarket de parcă vrea să cumpere tot magazinul. Sper că nu uită să-mi ia lapte și scorțișoară. Eu nu pot bea cafeaua fără lapte și scorțișoară. Unii ar spune că-mi bat joc de ea, dar mie nu-mi pasă. Se simte precum Crăciunul într-o cană, iar eu ador Crăciunul. Poate vom merge anul ăsta la colindă prin vecini, eu și nepoțica.

Așa. Ce făceam? Ah, da! Fulărel pentru scumpa bunicii.

Unu pe față, doi pe dos, mai întind firul că dacă se încâlcește ghemul, dau de naiba. Poate ar trebui să-i zic lui Gheorghe să treacă pe la mercerie să-mi mai ia niște ațe. Poate-i fac și o căciulă.

Las lucrul pe măsuța de lângă mine și închid lampa. Curentul costă bani, iar pensia… Mă împing din fotoliu și mă ridic cu un oftat. Greu e să fii bătrân. Te doare aia, te jenează cealaltă. Unde naiba mi-oi fi pus telefonul? Nu-i pe canapea, nu-i pe masă. Ei, drăcie!

— Bine-ați revenit la Câștigă România! îmi atrase atenția vocea din sticlă.

Mă întorc confuză spre televizor. Câștigă ce? Ah, concurs de cultură generală. Sunt bună la din-astea. Am o memorie perfectă. Și ce prezentator chipeș. Ce privire pătrunzătoare și ce voce liniștitoare. Este absolut hipnotică. Îmi aduce aminte de profesorul de geografie din liceu. Mare om, tobă de carte, voce puternică, zâmbet larg și obraji mereu roșii ca ai lui Moș Crăciun.

Crăciun…Ah, da! Fulărel. Era să uit. Pentru…ăăă…

— Scriitor român din secolul al nouăsprezecelea, autor al nuvelei Moara cu noroc.

— Ioan Slavici, spun eu și prezentatorul mă aprobă.

Ți-am zis. Memorie perfectă.

De ce stau în picioare? Nu mă doare șoldul suficient de tare sau ce? Mă așez pe fotoliu și ma uit pe geam. Copacii și-au luat hainele albe de iarnă, iar blocurile par că s-au apucat de fumat. Ar trebui să-mi scot și eu paltonul gros din dulap. Sper că Gheorghe n-a lăsat căldura prea tare. E scump al naibii gazul. Mai bine mai pun o helancă pe mine. Dar acuma mi-e bine. Vocea din televizor e atât de mieroasă că parcă mă fură somnul. Mai bine-mi fac o cafea, că dacă mă culc acuma, la noapte iar mă uit pe pereți.

Mă ridic să-mi iau cana de pe masă, dar ce să vezi, e pe jumătate plină de cafea. Pfiu, drăcie! Ce babă uitucă sunt. Mi-am făcut și am uitat? De aia mi-e somn. Sorb din ea și în ciuda faptului că-i rece, e delicioasă. Scorțișoară și lapte. Știi, unii oameni te-ar judeca pentru asta dar mie nu-mi pasă. Se simte precum Crăciunul într-o cană.

Crăciun…Ochii îmi pică pe fotografia școlăriței roșcovane cu câțiva dinți lipsă și un zâmbet orbitor. Ar trebui să-i fac cadou un fulărel. Sigur i-ar plăcea. Să fie unul frumos și colorat să se laude cu el la școală la ceilalți copii.

Mă duc la dulapul unde știu că-mi țin ațele, dar ia-le de unde nu-s. Ce naiba? Le-am mutat eu și am uitat? Nu se poate, aș fi ținut minte. Mă scarpin în cap confuză și încerc să-mi adun gândurile. Unde le-o fi pus? Oare am rămas fără? De obicei îmi cumpăr mai multe decât am nevoie.

O explozie de lumini și sunete de la o reclamă îmi atrage atenția spre televizor și atunci văd măsuța.

Ei, fir-ar! Ce caută acolo? Le-oi fi scos când am dat de praf.

Mă așez pe fotoliu, aprind lampa și mă apuc de fulărelul pentru draga bunicii. Schimb canalul televizorului pe ceva cu animale. Să fie ceva pe fundal cât lucrez. Nu-mi prea place să n-am companie și vocea calmă a naratorului documentarului despre Savană e plăcută. Nici nu mă distrage, nici nu mă lasă singură precum bărbată-meu.

Gheorghe ăsta…Nu înțeleg pe unde umblă. O fi iar cu prietenii ăia ai lui la crâșmă și joacă table? L-am avertizat să nu-mi vină duhnind a alcool că naiba-l ia. Dar la cât muncește la fabrică să aducă niște bani în casă, îl înțeleg că mai are nevoie și de niște relaxare cu prietenii. Probabil a ieșit de la serviciu și zăbovește la una-două beri, apoi vine. Mai are câțiva ani până la pensie, apoi va avea mai mult timp și pentru table și pentru mine. Ar trebui să-i spun să ia niște lapte și scorțișoară. Eu nu pot bea cafeaua altfel.

Trei bătăi încete se aud, iar ușa se deschise cu un scârțâit. Din holul alb imaculat și gălăgios pășește înăuntru o doamnă tânără roșcată și cu obrajii roșii.

— Salut! Scuze că am întârziat astăzi. Traficul e oribil la ora asta că iese toată lumea de la muncă.

Mă strofoc să-mi aduc aminte unde am mai văzut-o. Se comportă de parcă mă știe de-o viață și pare foarte familiară cu casa mea.

Mă ia în brațe. În mod normal când un străin vine așa pe nepusă masă la tine și te îmbrățișează ar trebui să te sperii. Dar sunt inundată de o căldură lăuntrică și sunt calmă. De ce oare? E foarte frumoasă și are în ochi o sclipire de om bun.

— Ți-am cumpărat niște chestii: portocale, mandarine, o ciocolată cu fistic și lapte și scorțișoară pentru cafea.

Ce drăguț din partea ei. Încă o persoană care poate aprecia o cafea diferită față de cum „se spune” că ar trebui s-o bei. Se mișcă cu o viteză greu de urmărit și pune cumpărăturile fiecare la locul ei, exact cum le aranjez și eu. De unde-mi știe casa așa de bine?

— Mâine n-o să pot ajunge că mă întâlnesc cu colegii să învățăm pentru examene, dar voi veni poimâine. Bine? Auzi, dar ce faci acolo cu andrelele și ața?

Îmi ia o clipă să pricep ce mi-a spus. Mă uit la mâinile mele care au rămas inerte de când tânăra asta a intrat în casa mea. Fulărelul mov cu flori. Ah, da!

— Fac un fular pentru nepoțica mea scumpă. E cea din poza aceea. Uite cât de drăgălașă e micuța. De abia a terminat clasa a doua. Parcă ieri o aducea maică-sa acasă și acum e școlăriță în toată regula. Cresc atât de repede. Spune-mi, domnișoară, crezi că iar plăcea movul ăsta? Sau să-l fac pe altă culoare?

Musafira zâmbi. Era fermecătoare, dar în ochi i se citit o mare tristețe. Atât de frumoasă și atât de tânără. Ce i-ar putea provoca o asemenea mâhnire?

— Sunt sigură c-o să-i placă. E foarte frumos.

Zâmbesc și eu și mă reapuc de muncă numaidecât. N-o să se împletească singur.

Tânăra se apropie de mine și se pune pe vine. Mă mângâie pe brațe și mă sărută pe frunte. Mă simt fericită și împăcată, dar nu știu de ce. Nu-s foarte convinsă că știu cine e, dar îmi place de ea. Poate va mai veni în vizită.

— Ne vedem în două zile, spuse ea. Pa, pa, bunico.

N-am fost pe deplin atentă la ce-a zis. Sunt absorbită de muncă. Fulărelul pentru scumpa și micuța mea nepoată.