Huliganul

Limbaj licențios

Vinny se întorcea de la stadion și era groaznic de supărat. Nu pentru că dragii lui „verzi” au mai încasat o bătaie fără drept de apel de la rivalii „roșii” din același oraș în ultimul meci al sezonului. Nici că după meci n-a reușit să-i prindă pe afurisiții de „ultrași” adverși care și-au luat tălpășița repede de la stadion după fluierul final sub escorta jandarmilor. Ba chiar iertă și neobrăzarea antrenorului care nu venise să-și ceară scuze de la galerie.

Nu.

Amărăciunea lui era mult mai contondentă. Umbla vorba că echipa avea să se desființeze din cauza lipsei de fonduri. Consiliul local nu mai voia să aloce buget unei echipe ce se zbătea de ani de zile să supraviețuiască și care era net inferioară hoților ălora de „roșii” care cumpărau meciuri ca pe bomboane de Crăciun. Niște scursuri jegoase care refuzau să susțină echipa de tradiție a orașului în detrimentul mizerabililor celorlalți care prin ceva minune diavolească câștigaseră campionatul.

După meci, mersese la tradiționala bere la cârciuma de lângă stadion să-și înece amarul împreună cu alți trei colegi de galerie. Cu un an în urmă se adunau pe puțin douăzeci, dar rezultatele slabe triază din fanii de carton. Niște cretini. Băuseră trei beri când în bar intraseră două jigodii cu tricouri roșii care strigaseră în gura mare: „hai cu falimetu’, căcați verzi”. Orb de furie, Vinny înșfăcase un scaun și-l aruncase către cei doi, împreună cu ocări adresate mamelor, morților și Dumnezeilor lor. Fanii echipei adverse fugiseră mâncând pământul, iar scaunul se făcuse țăndări de perete. „Verzii” ajunseseră batjocura tuturor.

Acum, Vinny mergea spre casă, trăgând cu putere din ultima țigară din cel de-al doilea pachet al zilei și izbind cu piciorul în fiecare coș de gunoi care-i ieșea în cale. Era precum o furtună în bătaia nopții, tunând și fulgerând de se cutremurau străzile pustii.

„Cretinii dracului” se gândi el. „Morții mamei lor. Pișa-m-aș pe ei. Să nu susțină o echipă de tradiție. Și dobitocul de președinte, căcănarul dracului, nu-i în stare să adune fonduri. Să-și dea naibii demisia. Boul”.

Termină țigara și aruncă mucul în mijlocul drumului, apoi își încheie geaca de piele până la gât, își strânse mai bine fularul verde, și-și vârî mâinile în buzunare. Vântul primăverii îl înțepa precum o mie de ace ascuțite. După ce că se simțea umilit și îngrijorat pentru echipa sa de suflet, îi era și frig. Și se mai și pișa pe el. 

Ajunse la blocul său, urcă până la etajul trei din douăsprezece și intră vijelios în apartament, trântind ușa de perete și aruncând geaca cât colo. Fugi la toaletă sărind peste o grămadă de jucării aruncate brambura.

—  Vincenzo, unde mama mă-sii te crezi? Veni strigătul unei femei din bucătărie. Dar Vinny n-o auzi. Era copleșit de raiul ușurării. Tocmai am dat cu aspiratorul și tu-mi intri încălțat pe covoare. Și mai bușești ușa să deranjezi vecinii.

Vinny își termină treaba, apoi se întoarse în hol. Se descălță, luă geaca de jos și o agăță în cui, împături fularul și-l puse cu grijă pe pantofar.

—  Dă-le naibii de covoare, spuse el. Ne-or bătut muiștii aceia de hoți la scor de neprezentare și ție îți arde de...

Dar n-apucă să termine fraza că din bucătărie ieși o femeia scundă și plinuță, cu părul scurt și brunet și cu o lingură de lemn în mână pe care i-o puse amenințător sub nas.

—  Ai grijă cum vorbești de față cu băiatul tău, Vincenzo.

Vinny înțelesese că mai bine se liniștea atunci decât după ce avea o durere de cap atât interioară cât și exterioară.

—  Scuze, Bianca. N-a fost o zi bună și au venit și doi țigani borâ...fani ai „roșilor” să facă mișto de noi când eram la bere. Exact pe caracterul lor, să ne lovească când suntem căzuți.

Bianca lăsă jos lingura. Apoi îi aranjă părul negru, îl șterse de praf pe umeri și-i luă o scamă de pe tricoul verde cu simbolul echipei: trei brazi într-un cerc alb.

— Spală-te pe mâini și haide să mănânci.

Vinny făcu întocmai, apoi intră în mica bucătărie unde fu întâmpinat de un miros de ciorbă proaspătă de legume. La masă, înconjurat de o multitudine de mici jucători de fotbal, Ianis, băiatul lor de șase ani, era ocupat să comenteze și să joace în finala „Cupei Super Campionilor a Lumii și a Galaxiei”.

— Și driblează, centrare, șut și goooool! Super goooool! strigă băiatul.

— Goooooool! strigă și Vinny și-l luă în brațe pe micul lui antrenor-comentator-jucător și-l ridică sus până la tavan ca pe un trofeu. Cine-a câștigat, Ianis? 

— Verziiiii! strigă el din toată inima. Măcar în campionatul lui fii-su să câștige.

Se așezară la masă, Bianca le puse supa în farfurii și se bucurară de cină.

— Tati, te-am văzut azi la televizor când erai pe stadion.

Vinny înghiți în sec și se opri din sorbit. La golul de trei la zero pentru adversari, câteva torțe zburaseră dintre ultrașii „verzilor” în galeria „roșilor”, una dintre ele fiind aruncată chiar de el. Cel mai probabil toate camerele au fost pe ei în acel moment. Dar Vinny avusese grijă la pauză să se schimbe de hainele lui obișnuite în treningul negru „de serviciu”, fularul pe față, ochelarii de soare și căciula în cap. Nu l-ar fi recunoscut nici propria mamă, Dumnezeu s-o ierte.

— Da? spuse el. Și ce făceam?

— Aveai un steag în mână și îl fluturai tare, tare. Uite-așa făceai cu el...

— Potolește-te, Ianis, că împroști pe toată lumea cu supă! spuse Bianca.

Vinny respiră ușurat. S-a înțeles cu soția că viața lui de „huligan” rămânea la pragul ușii. Nu o dată a fost nevoită să-l culeagă de la poliție sau de la spital, ori să-i grijească rana provocată de vreun scaun, o bâtă a jandarmilor sau o petardă. Dar de când a apărut pe lume Ianis, ultimatumul fusese clar: calci strâmb o dată, îți pierzi fiul și soția. Iar Vinny își iubea familia cel puțin la fel de mult ca pe „verzi”.

După cină, Ianis și Vinny se jucară câteva meciuri de FIFA pe PlayStation, apoi tatăl își puse micul microbist la somn și se trânti pe canapea la televizor lângă Bianca. 

— Îmi pare rău s-o zic, dar ați jucat groaznic, spuse ea pe un ton împăciuitor și jucăuș.

Vinny nu era genul de suporter desprins de realitate. N-avea să ridice în slăvi performanța a unsprezece împiedicați atunci când n-o meritau. Dar nici n-avea să recunoască asta cu voce tare.

— Au jucat ca niște pizde proaste!

Bianca îl lovi cu palma peste gură, nu atât de tare încât să-l doară, dar suficient de ferm să-i indice să aibă grijă cu misoginismele.

— În prima repriză i-am dominat pe contre, dar atacanții n-ar nimeri poarta nici de-ar fi cât tot terenul. Dacă-i mai văd pe Iancescu și Golfan în primul unșpe, îi sparg roțile mașinii antrenorului. Dacă ar fi după mine, Crișan n-ar mai avea voie nici în vestiar.

Bianca aprobă ușor din cap în timp ce privea absentă reclamele la medicamente și pariuri sportive ce se derulau la TV. 

— Și mai sunt și zvonurile astea despre falimentul echipei care-mi mănâncă nervii. Cum să se ajungă în situația asta? Un club mai bătrân decât țara, plin de istorie și tradiție să ajungă în halul ăsta. Îmi mănâncă sănătatea.

Vinny duse pachetul de țigări la gură și prinse cu buzele una. Apoi dădu s-o aprindă, dar privirea Biancăi era mai înflăcărată decât mica văpaie de la brichetă.

— Hai, te rog, spuse el. Mi-e lene să merg pe balcon. O să aerisesc bine dup-aia.

Liniștea soției fu un răspuns suficient ca Vinny să se ridice bombănind și să se ducă afară. Aprinse țigara, trase în piept și expiră prelung. O adiere plăcută unduia fumul. Privea cum vântul se juca pe balansoare și leagănele din parcul de copiii și deranja somnul frunzelor. Își evocă tinerețea și cum bătea mingea toată ziua prefăcându-se că este superstarul „verzilor”. 

Iubirea pentru echipă i-a fost indusă de tatăl lui care a fost la rândul lui fan de tânăr. Își amintea fiecare meci la care-au strigat împreună, fiecare sămânță pe care au spart-o în tribune, fiecare încurajare pentru jucători, insultă pentru adversari și amenințări la adresa arbitrilor. Cu fiecare „Forța Verzii!”, legătura dintre ei se întărea.

Deși taică-său a fost plecat în Italia mai toată adolescența sa, îi simțise prezența la fiecare meci și când striga pentru echipă, o făcea și pentru el. După moartea lui, echipa îi deveni și mai dragă. „Verzii” erau cei care-l țineau în viață pe tatăl său. Și nimeni și nimic n-avea să-i rănească clubul.

Stinse țigara și intră în casă exact când la televizor începu buletinul de știri sportive. Prima știre: eșecul „verzilor”, bineînțeles. Îi veni să-l arunce pe geam. 

Știrea fuse întreruptă de o conferință de presă ad-hoc a președintelui clubului său, un om îmbătrânit prematur, cu chelie și o barbă sură nerasă de câteva zile, față ridată, o voce tabagică și un neg uriaș pe nas, îmbrăcat cu blugi și o cămașă albă șifonată care-i acoperea imensa burtă.

Un nod i se puse în gât lui Vinny. Președintele părea din cale-afară de supărat. Transpira ca într-o zi caniculară și-și tampona fruntea cu o batistă de bumbac.

— Bună seara! Am organizat această conferință de presă pentru a vă aduce la cunoștință decizia comitetului de conducere, luată cu doar câteva minute în urmă. FC Brazii este una dintre cele mai vechi echipe din România. Istoria frumosului nostru club este legată de însuși Majestatea Sa Carol al Doilea care ne-a onorat cu prezența în sezonul 1933-1934. Poate n-am fost cel mai de succes club, poate n-am mai câștigat un trofeu de niște ani, dar ceea ce ne-a condus înainte a fost mereu spiritul nostru de luptători, dragostea fanilor și ambiția jucătorilor noștri de a ridica acest club măreț și istoric pe cele mai înalte culmi.

Președintele făcu o pauză de efect și tamponă fruntea. Vinny simți că-i vine să vomite. Suna precum un discurs funerar. 

— Din acest motiv mă doare să vă anunț decizia de a desființa Clubul FC Brazii.

Președintele suspină, jurnaliștii începură să vorbească toți în același timp, iar picioarele lui Vinny se moleșiră. Bâjbâi precum un bătrân până la canapea și se trânti pe ea. Era siderat. Simțea un gol în stomac de dimensiunea unei mingi de fotbal. Cuvintele izvorâte din televizor își pierduseră noima, iar imaginea președintelui devenise încețoșată. Nu „verzii” lui. Nu ei. Nu Brazii! 

Cu mâna tremurândă scoase o țigară din pachet, și-o duse la gură și și-o aprinse. Bianca nu-i mai spuse nimic.

*

A doua zi se trezise ca dintr-o mahmureală teribilă. Primul lucru pe care-l făcu a fost să intre pe siteul echipei pentru a verifica că n-a avut un coșmar. Dar comunicatul era acolo, negru pe alb. Clubul se va desființa. Brazii săi falnici care l-au purtat prin clipe euforice și draconice, prin zile fericite și zile triste, cei care i-au fost casa departe de casă și familia adoptivă. Îi era rău.

Se târî până la baie, privi în oglindă și urlă de se cutremurară zidurile blocului din beton gri. Era singur acasă. Bianca îl duse pe Ianis la grădiniță, apoi se îndreptă spre mica ei afacere: o croitorie aflată la o aruncătură de băț de stadionul Brazilor. Nu de puține ori galeria „verzilor” i-a fost clientă. Cususe nenumărate steaguri pentru echipă, deși de abia dacă putea numi cinci jucători.

După ce se spălă și se îmbrăcă cu un tricou al echipei dintr-un sezon mai vechi, își făcu o cafea și-și aprinse o țigară pe care o fumă pe balconul bucătăriei. Era o zi mohorâtă și gri, iar ploaia amenința în orice clipă să înceapă. Asta însemna că va avea mult de muncă. În zilele frumoase oamenii ies mai mult la restaurant sau la cantine, pe când în cele urâte preferă să comande de mâncare pe care el trebuia să le-o livreze. 

Se uită la telefon: ora 10:48 și un mesaj pe WhatsApp de la „Șefu”: „hai pe la 11 azi că dăm drumu la comenzi mai repede.” Fix de dus cutii cu shaorme, ciorbe sau mici îi ardea lui. Se simțea de parcă purta doliu.

Stinse mucul în scrumiera de pe pervaz, dădu pe gât cafeaua și coborî la mașina sa, un Volkswagen gri ce făcuse majoratul nu demult, cu un abțibild mare și verde cu „BOLT” și cu numărul de înmatriculare „01 BRZ”.

După cincisprezece minute de condus, ajunse la restaurant, parcă pe locul persoanelor cu dizabilități — oricum nu venea nimeni la ora aia — și se duse în bucătărie. Dădu peste Jean, bucătarul restaurantului, un bărbat rotofei, înalt, cu păr scurt care alerga de la masă la cratiță, la cuptor la frigider și fluiera de parcă ar fi fost la o plimbare sub clar de lună. Jean era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Vinny…

— Bă, Vinny bă, ți s-au ofilit Brazii?

…și în același timp unul dintre cei mai nesuferiți fani ai „roșilor”.

— Să vezi tu ce ți se ofilește fața după ce-ți dau două palme, spuse Vinny și dădu noroc cu bucătarul, apoi se așeză pe un taburet aflat chiar pe traseul lui Jean.

— Te-ai așezat aici ca o balegă, zise acesta. Nu vezi că am de pregătit mâncare?

— Dacă și asta e mâncare... Ce-ai pățit, Jeane? Nu te mai încape bucătăria? Ești sigur că astea-s pentru clienți și nu pentru tine?

Vinny se duse aproape de geam și dădu să-și aprindă o țigară, dar Jean îl amenință degrabă cu polonicul. Ce are toată lumea cu el și fumatul înăuntru? Avea să aerisească după.

— Mare păcat de echipa ta, zise Jean. Sunteți o sursă sigură de puncte în fiecare an. Dar poate o să găsească finanțator până în august. 

— O să găsească pe dracu-n străchini. Calistrat e un cretin. De când a devenit președinte, n-am avut cine știe ce transferuri, sponsorizări sau rezultate.

— Că până să vină el aveați cine știe ce rezultate.

Vinny îi arătă degetul mijlociu, iar Jean râse. Era ușor să fii cocoș când ești la înălțime și vulpea e oloagă și chioară.

— Și ce-o să faci? întrebă bucătarul. Devii fan al CSM-ului? Să-ți cumpăr un tricou roșu de la club?

— Ai putea, că am rămas fără hârtie igienică.

Pălăvrăgeala celor doi fuse întreruptă de intrarea în bucătăriei a unui domn în blugi, cămașă și ochelari de soare, care ținea în mână cheia de la un Volvo și clefăia o gumă. Își puse mâinile la șold și se uită către Vinny.

— Bă, ți-am zis să nu mai parchezi pe locul de handicapați.

Vinny strânse din dinți și din pumnul aflat în buzunar.

— Da’ nu vine nimeni acuma, șefu. Și oricum, imediat plec să fac livrări.

Acesta se întoarse la Jean căruia i se stinse buna-dispoziție precum o lumânare în vânt.

— Hai mai repede că se adună comenzile în aplicație! Lăsați gargara! Dacă primesc reclamații c-a ajuns mâncarea târziu, lucrați iar duminică.

— Da șefu, murmură Jean. Acuma am terminat.

Bucătarul împachetă cinci caserole și le înmână lui Vinny care păși cu greu pe lângă bărbatul care nu se clinti din ușă. Se urcă în mașină, porni motorul și muzica la volum ridicat și nu-l scoase pe șef din înjurături un minut pe ceas.

Traversă orașul în lung și-n lat livrând mâncarea clienților, timp în care vorbi la telefon cu câțiva colegi de galerie. Cu toții erau din cale-afară de nervoși și amenințau chiar și cu proteste violente în fața casei președintelui Calistrat. Niciunul nu înțelegea cum a ajuns clubul în așa hal și cum nu erau în stare cei de la conducere să facă rost de sponsorizări. Aia era singura lor treabă: să aducă naibii bani.

După ce-și termină treaba la restaurant, se apucă de taximetrie. Veniturile de livrator nu duceau tocmai la o viață de huzur. Le făcuse capul calendar tuturor clienților care avură ghinionul să fie preluați de el, că erau sau nu interesați de fotbal. Devenea tot mai înflăcărat și mai pasional cu fiecare înjurătură adresată conducerii, până în punctul în care o clientă, a cerut să coboare cu vreo doi kilometri înainte de destinație. Unii oameni nu știu ce înseamnă pasiunea.

Vinny se simțea neajutorat. Voia din tot sufletul să-și salveze clubul, dar habar n-avea cum. Nu era afacerist bogat și nici nu cunoștea pe vreunul. Era aproape să se ducă la șeful restaurantului să-l convingă să devină sponsor al Brazilor, dar acesta își exprimase în trecut cu vehemență aversiunea față de acel „sport de pizde”. „Dacă vrei un sport adevărat, uită-te la box sau rugby, nu la unșpe nătărăi care aleargă după o bășică și se dau de ceasul morții când li se rupe o unghie”. Fusese nevoie de toată stăpânirea de sine și implorările lui Jean ca Vinny să nu-i spargă geamurile restaurantului.

Seara se lăsă peste oraș, iar Vinny se retrase acasă. Nu era obosit și nici înfometat — stresul cu Brazii îi ținea de foame —, dar voia să se joace cu Ianis înainte de culcare. Simțea că băiatul lui creștea prea repede, iar el nu era acolo suficient de des.

Intră în apartament și-l strigă pe Ianis.

— Șșșș, spuse Bianca de pe canapea. Doarme

— Cum doarme? Este doar opt jumate. 

— Mâine trebuie să se trezească devreme că are excursia cu grădinița și știi că el se mișcă mai greu. E atât de entuziasmat că numai despre asta a vorbit toată ziua.

— Ce excursie?

Bianca îi aruncă o privire de gheață pe sub ochelari și nu-i răspunse. Vinny știa că-i cu musca pe căciulă, dar ce să facă dacă nu-și amintea? Era într-o perioadă dificilă a vieții. Simțea că o bucată din suflet îi este smulsă cu brutalitate și nimănui nu-i păsa, nici măcar soției sale.

Se duse în bucătărie și luă o sticlă de bere din frigider. Apoi veni în sufragerie.

— Promit că-l duc eu mâine la grădiniță, spuse Vinny și-o sărută pe soția sa pe frunte. Tu dormi mai mult. La ce oră să-l trezesc?

— Cinci, spuse ea cu un surâs malefic.

Vinny oftă, se așeză pe canapea și privi absent către reclamele la pariuri, medicamente și sucuri acidulate.

— Zi grea? întrebă Bianca cu ochii-n telefon.

Vinny luă o gură mare de bere, înjură și dădu din cap.

— Mi se pare că nimănui din orașu ăsta nu-i pasă de Brazi. Nimeni din cei vreo doișpe clienți câți am avut azi nu s-a arătat interesat sau impresionat de drama echipei. Unii nici măcar n-auziseră de faliment. Îți dai seama?

— Poate nu-s microbiști. Sau poate erau fani ai „roșilor”? 

— Chiar și așa, arată puțină empatie, ce mama dracului. O emblemă a orașului se duce pe apa sâmbetei și tu ce faci? M-a frecat la cap și prostu de șef să nu mai parchez pe locul celor cu dizabilități, de parcă vine cineva la căcatu lui de restaurant la ora unșpe.

Bianca îl mângâie pe cap fără să-și ia ochii din navigatul prin social media.

— Numai cu boul de Jean ce-am putut avea o discuție de asta, spuse Vinny și afișă o urmă de zâmbet. Mare cocoș ce-i el cu echipa lui bănoasă și cu trofee.

Stătură câteva minute în liniște, fiecare cu gândurile lui până când pe sticla ecranului apăru Calistrat.

— În urma unei ședințe avute cu comitetul executiv al clubului FC Brazii, alături de domnul antrenor și domnul viceprimar, vom deschide un cont bancar unde oricine dorește să fie salvatorul echipei poate dona.

Vinny mai că nu scăpă berea din mână. Se ivi o rază de speranță.

— Sperăm că vom strânge suficienți bani pentru salarii, licențe și cheltuieli până ce vom găsi sponsori care să se alăture dragului nostru club. Suma de care avem nevoie nu e mică. E vorba de aproape patru sute de mii de euro. Dar sperăm că oamenii din oraș și de ce nu din toată țara, ne vor scoate la liman. Domnul viceprimar ne-a anunțat că primăria va sprijini clubul cu chiria stadionului pe jumătate din sezon dacă vom strânge banii necesari să începem campionatul. Termenul limită este întâi august când va trebui să ne obținem licența de la ligă.

Vinny sări brusc de pe canapea și bătu din palme de-o făcu pe Bianca să scape telefonul.

— Avem o șansă!

— Nu urla! Îl trezești pe Ianis.

— Putem să-i ajutăm pe Brazi, spuse el mai încet și cu gura până la urechi.

— Nu știu ce să zic. Patru sute de mii de euro sunt niște bani. Crezi că oamenii vor avea atâta dare de mână? Vine și sezonul concediilor.

— Sunt vreo douăzeci de milioane de oameni în țara asta. Trebuie să reușim!

Vinny se așeză la birou și deschise calculatorul.

— Ce faci?

— Am de dat mesaje la neamuri și cunoștințe.

*

Ora 4:55 și alarma de pe noptiera lui Vinny sună. O închide repede să n-o trezească și pe Bianca și se răstoarnă din pat. Dormise doar trei ore după ce petrecuse toată noaptea trimițând mesaje fiecărei persoane pe care-o cunoscuse în vreun fel sau altul și de la care avea un număr de telefon sau profil de social media. De la veri și mătuși îndepărtate, la colegi din generală, la instalatori și meșteri care-au avut nenorocul să-i fi făcut vreo lucrare, nimeni n-a scăpat de el.

Se duse în bucătărie să pună cafeaua la făcut și apa la fiert pentru ouă, se spălă pe față și pe dinți, se îmbrăcă cu tricoul echipei din cel mai de succes sezon al lor de când era el în viață — când terminaseră campionatul pe locul șase — și se duse în camera lui Ianis.

— Haide Ianis, șopti el și-l sărută pe frunte. E ziua excursiei la grădina botanică.

Băiatul se tângui, se roti pe cealaltă parte. Vinny aprinse lampa de veghe. O lumină caldă și slabă izvorî din capul, ochii și trompa unui elefănțel.

— Hai că o să vezi flori frumoase și o groază de animale: pești, cerbi, țestoase, bufnițe. Hai sus.

Ianis conștientiză, în fine, ce zi era și se roti brusc spre el.

— Excursieeeeee!!

— Șșșș! Să n-o trezim pe mami. Vrei să te ajut?

— Nu, mă descurc.

Ianis se împinse din brațe, se ridică în șezut, apoi se roti din bazin către marginea patului cu picioarele bălăngănindu-i-se deasupra covorului cu Superman. Își luă cârjele de lângă pat și sub atenta și mândra privire a tatălui său, coborî. Vinny obișnuia să creadă că cea mai neagră zi din viața sa a fost când Brazii au retrogradat în liga inferioară. Dar după ce fiul său iubit s-a născut cu malformații grave la picioare, părerea i s-a schimbat radical.

Ianis înaintă încet spre baie, toată munca fiind făcută din mâini. Picioarele — strâmbe, slabe și rotite spre interior —  erau mai mult de formă. Se spălă, se îmbrăcă și se duse în bucătărie, toate de unul singur. Luară micul dejun, apoi coborâră la mașină. Nici măcar pe scări Ianis nu acceptă ajutorul tatălui care nu-și mai încăpea în piele de mândrie față de bravul lui luptător care își ducea singur și ghiozdănelul cu haine, apă și sandwich.

Ajunseră la grădiniță unde autocarul era deja parcat în așteptarea orei de plecare. Vinny îl predă pe Ianis educatoarei, îl sărută pe frunte și bătură pumnul, apoi plecă. Era atât de copleșit de emoție și oboseală încât uită să vorbească cu ceilalți părinți despre cheta Brazilor.

Se duse la restaurant, parcă cu spatele pe locul albastru de lângă intrare, își luă o cafea de la tonomat și-și aprinse o țigară. Era destul de răcoare pentru o zi de mai, dar măcar îl înviora. Scoase telefonul să verifice rezultatele muncii sale de toată noaptea. Câțiva îi răspunseră pozitiv, câțiva reticenți, unii au refuzat, iar covârșitoarea majoritate l-au ignorat. Căcănarii naibii. Să mai vină careva la el cu vreun favor.

Termină trei țigări și două cafele până ce ajunse și Jean. 

— Bă, da’ matinal ești, spuse bucătarul. Sau ai dormit în mașină că te-a dat afară Bianca că i-ai făcut capul calendar cu Brazii?

— Uneori aș vrea să-ți vâr capul în uleiul de cartofi prăjiți, zise Vinny și dădu noroc cu Jean. L-am dus pe fii-miu la grădiniță. Are excursie la grădina botanică.

— Ce mai face flăcăul? 

— Bine, sănătos. Mersi. Crește de numa.

Jean aruncă o privire spre mașina lui Vinny.

— Iar o să urle la tine că ai parcat pe locul pentru dizabilități.

Vinny stinse țigara de peretele restaurantului.

— Mai dă-l și-n pula mea de retardat pe Morar.

Merseră în bucătărie. Jean își pregăti stația de lucru, iar Vinny avea să preia comenzile. Mai aveau câteva ore de omorât până ce lumea avea să flămânzească și să-i caute pentru mâncare.

— Am auzit că ați făcut cutia milei, zise Jean.

— Leu cu leu și salvăm echipa. Toată noaptea am trimis mesaje la toți cunoscuții să dea un ban pentru Brazi. Sper că și restul galeriei a făcut asta.

— Și mie de ce nu mi-ai trimis?

— Am zis că pe tine te ameninț direct la serviciu decât să te rog prin telefon.

Jean râse de îi săltă burta de sub șorț.

— Ai noroc că te tot întâlnești cu oameni noi când faci livrări sau taximetrie. Poate mai pescuiești niște donatori așa.

— Acum că zici, așa e. Nu m-am gândit la asta. Aș putea să fac și niște pliante, să le printez și să le dau la oameni cu comanda sau în mașină. Pun acolo contul bancar, o poza cu Brazii, ceva frumos să-i sensibilizeze.

— Ai putea să mergi și din scară în scară să pui în cutiile poștale, continuă Jean.

— Exact! Și pe la companii, magazine, școli. O să mă coste de-o să mă bată Bianca, dar e pentru o cauză bună.

— Ai putea să faci și videouri pe TikTok și Instagram cum fac puștanii, zâmbi larg Jean. Faci un dans, îți torni niște apă în cap, lingi o lămâie, chestii care să atragă atenția. Pentru o cauză bună, nu? 

Vinny îl privi cu flăcări în ochi și-i spuse lui Jean unde să-și bage ideile lui tâmpite.

Liniștea le fu tulburată de intrarea rapidă a șefului, Morar.

— Bă! Nu mai parca pe locul de handicapați, ce dracu? De câte ori să-ți mai zic?

Vinny respiră adânc.

— E loc pentru persoane cu dizabilități, nu „handicapați”, spuse el. 

— Oooo, mă scuzați, domnu’ „Corectitudine Politică”. Văd că te plictisești. Ia, du-te la adresa asta și adu chiflele! Cretinul de la aprovizionare le-a uitat.

Luă foaia cu adresa și ieși din bucătărie.

— Nu uita de dansul pe TikTok, urlă Jean după el.

Vinny îi arătă degetul mijlociu fără să se întoarcă spre el, se urcă în mașină și porni cu scârțâit de roți. Dacă ar fi avut mai mult sânge-n el, ar fi pus mașina în marșarier și ar fi călcat accelerația.

*

— Cât ai plătit pentru toate astea? spuse Bianca din pragul sufrageriei, afișând doi ochi cât cepele.

Vinny stătea în fund pe covorul cu motive florale înconjurat de câteva cutii mari și albe pline de mii de pliante. Pe pliante era stadionul echipei, din care răsăreau cei trei brazi ce compuneau sigla, iar pe fundal erau câțiva jucători a căror poză Vinny le-a cerut-o personal. Sub stadion era un text simplu: „Susțineți echipa de tradiție. Salvați Brazii. Donați cât puteți în contul ...” și IBANul pus la dispoziție de club.

— Nu atât de mult pe cât ai crede, spuse el. Am obținut un preț bun și nu-s chiar din material top. Dacă le udă se fac pastă, dar important e mesajul și contul să fie lizibil.

Bianca luă un pliant, îl întoarse pe toate părțile și aprobă ușor din cap.

— Nu ești tu cine știe ce grafician, dar arată decent. Și ce vrei să faci cu ele?

— Să împânzesc orașul. Le împart la oameni pe stradă, le pun în cutii poștale, le dau la clienți în taxi, orice să ajungă informația la cât mai mulți oameni.

Bianca zâmbi drăgăstos.

— La cât efort depui, ar trebui să-ți facă o statuie dacă se salvează echipa. 

A doua zi începu campania de informare și strângere de fonduri. Îl duse pe Ianis la locul de joacă și el se preocupă să împartă pliante. Poate oamenii erau mai receptivi dacă-l aborda un „familist” decât un „huligan” cum erau catalogați cei din galeria Brazilor. Te bați cu jandarmii și cu fanii adverși de câteva ori și gata ești proscrisul societății.

În general, oamenii luau pliantul deși figura lor nu abunda de bunăvoință, dar când aflau că el este tatăl copilului cu „probleme la picioare” se mai înseninau. 

Când livra mâncare avea ocazia să ajungă la multe cutii poștale, deși cel mai mare progres îl făcea când lua orașul la pas. Din scară în scară, din bloc în bloc, zi după zi, după zi, după zi. Terminase toate pliantele și cu riscul să se certe cu soția, printase altele noi, de două ori mai multe decât înainte.

Se făcuse iunie și donațiile întârziau să apară în ciuda efortului său, a colegilor din galerie și a clubului care organizase o strângere de fonduri prin vânzarea de tricouri, mingi, ghete și alte obiecte de colecție. Pur și simplu orașul lor era prea mic pentru o sumă atât de mare. Teama i se înfiripă tot mai mult în suflet așa că-și dublă efortul. Dimineața îl lăsa pe Ianis la bunici, apoi pleca la treabă. Nu mai făcea atât de multă taximetrie și începea să se simtă la bugetul familiei. Bianca lucra tot mai târziu și ajungea din cale-afară de obosită acasă. Îi spunea că are niște lucrări mai complicate de terminat pentru clienți, dar Vinny știa adevărul. Soția sa lucra mai mult pentru a compensa lipsa lui de muncă pe bani și asta-l distrugea și mai tare pe dinăuntru. Ar fi vrut să petreacă mai mult timp cu familia. Ar fi vrut ca soția sa să nu se muncească până avea să ajungă în spital că el umbla brambura și cheltuia economiile familiei pe pliante. Dar nu putea lăsa echipa să moară. Nu putea lăsa amintirile să dispară. Brazii sunt el și el era Brazii.

*

Se făcu iulie și banii erau departe de a fi suficienți. Situația devenea catastrofală. Fuma din ce în ce mai mult și mânca din ce în ce mai puțin. Trecuse de limita epuizării. Președintele Calistrat apărea la televizor cu fiecare ocazie implorând oamenii pentru donații. Iar după el venea buletinul de știri care anunța cod roșu de vântoase ce puteau ajunge și până la o sută de kilometri pe oră. În unele zile Vinny avusese impresia că-l va lua pe sus cu mașină și pliante cu tot. Doar în cartierul lui, doi copaci au fost dărâmați peste patru mașini. Norocul lui că în jurul locului său de parcare nu erau decât niște garduri vii.

Vinny știa că trebuie să schimbe strategia, așa că-și călcă pe mândrie și demnitate și într-o zi, sub atenta îndrumare a unei nepoate adolescente, filmă câteva videouri pentru TikTok și Instagram în care se bălăngănea precum un urangutan cu convulsii pe muzică proastă și îndemna lumea să doneze. Strânse câteva mii de vizualizări și câteva sute de comentarii batjocoritoare, dar bani mai deloc. Tot ce-a reușit a fost să se facă de mândră minune pe internet și printre cunoscuți. Dar el, cel puțin, era dispus să facă totul pentru club, spre deosebire de alții.

Țigările nu mai aveau efectul de a-l calma. Cu Bianca se vedea tot mai rar, iar cu Ianis și mai rar. Decise să ia o pauză de la strângerea de fonduri. Nu de alta, dar simțea că-i pușcă toate venele din cap și inima din piept. 

Într-o zi, pe când urgia vântului se mai calmase, îl luă pe Ianis și-l duse la un loc de joacă mai mare, ceva mai departe de casă și doldora de copii de toate vârstele. Îi dădu drumul la mână și acesta, șontâc, se îndreptă spre un grup de băieți care se jucau fotbal. De regulă îi era greu spre imposibil să țină pasul cu alți copii, dar se distra și dacă lovea mingea de câteva ori. Voia să se simtă inclus. Însă de acea dată, Ianis nu fuse acceptat de ceilalți. N-ar fi fost capăt de lume dacă unul dintre puștani, un grăsun cu freză castron, nu l-ar fi împins. Băiatul a căzut pe spate, cârjele sărindu-i departe de corp. Vinny, din doi pași, ajunse lângă el, îl ajută să se ridice și apoi, cu pumnii tremurând se îndreptă amenințător spre făptaș care de abia mai respira de groază.

— Ce se-ntâmplă aici? întrebă un bărbat rotunjor, nou venit, care semăna izbitor de bine cu micul agresor.

— Ăsta micu’ al tău mi-a împins băiatul, spuse Vinny cu calm, dar cu sângele clocotind.

Acesta se uită sceptic la Ianis, apoi la băiatul său, apoi iar la Vinny.

— Nuuuu, Florinel al meu? Niciodată.

— L-am văzut cu ochii mei, continuă Vinny strângând din pumni.

— Auzi, dom’le, băiatu’ meu n-ar face niciodată așa ceva. Și nu-mi place că mi-l acuzi pe nedrept. 

Vinny tremura. În jur niciun copil nu se mai juca. Vântul se înteți. Calmul dinaintea furtunii.

— Sigur al tău s-a împiedicat și a căzut și acuma vii tu cu acuze. Ce să-ți fac? Dacă-l aduci printre copii normali, se pot întâmpla neplă...

Dar n-apucă bărbatul să termine fraza că Vinny sări ca un animal turbat asupra lui. Îl izbi la pământ cu două lovituri în față și în coaste, apoi încolăci mâinile în jurul gâtului.

— Pe cine faci tu anormal, bă, cretinule! Urlă Vinny și-și încleștă mâinile și mai tare. Îți rup capu ăla de grăsan nenorocit!

Părinții urlau și săreau în ajutorul bărbatului, copii plângeau, mai puțin Ianis — nu era prima dată când vedea asta.

În cele din urmă Vinny fuse ridicat de pe bărbat, îl scuipă pe piept, se eliberă din priza celorlalți adulți și aruncă o privire micului agresor care avea o pată pe pantaloni. Îl luă pe Ianis și plecară. Așa un eveniment cerea o înghețată și o bere.

*

A doua zi nu auzi alarma și se trezi după ora doisprezece. Se trezi nervos. Toată noaptea visase cum îl apără pe Ianis de tot felul de monștri care-l țintuiau la pământ. Bianca se trezi mai devreme și-l duse pe băiat la bunici. Se uită la telefon și văzu nouă apeluri pierdute de la Morar și multe mesaje injurioase și amenințătoare că a dat de naiba cu chestia asta. Ce chestie? Mai întârziase și altădată. Ce era așa de grav?

Se grăbi să se îmbrace, înșfăcă niște pliante, se luptă cu vântoasa aprigă până la mașină și conduse în viteză până la restaurant. Parcă pe același loc unde o făcea de obicei și când să intre, fu întâmpinat de un vulcanic Morar care-l luă de guler și-l trase cât de discret putu printre clienții uimiți până-n bucătărie unde Jean era ocupat cu comenzile.

— Băi cretinule! Tu vrei să mă ruinezi?

— C-ce-am făcut?

— Cum ce-ai făcut, măi boule? M-am uitat peste ratingul restaurantului și văd pe puțin douăsprezece reclamații de la clienți a căror mâncare a ajuns târziu, rece sau nu ce comandaseră!

Lui Vinny îi căzu lumea-n cap. Era atât de obosit că nu putea procesa ce urlă șeful la el. Cum? Nu livrase ce trebuia?

— Și au mai fost plângeri că le vârâm reclamă în comandă. Ia zi, Vinny, ce reclamă am aprobat eu să fie pusă în pachetul clienților? Hă?

N-apucă să deschidă gura că tirada continuă. Transpirație și salivă acidă săreau pe fața lui și un miros de ceapă, brânză și gumă de mestecat îi întorcea stomacul pe dos.

— Ascultă la mine! Dacă mai greșești o singură livrare sau mai văd un singur pliant cu căcații tăi de Brazi, te dau afară! Ai înțeles?

Vinny strângea din dinți și suporta cu greu umilința la care era supus. Aprobă ușor din cap. Simțea umerii grei și picioarele moi, iar respirația i se acceleră. Capul îi era străbătut de un țiuit strident. Îi venea să spargă toate geamurile.

Morar îl eliberă pe Vinny din înghesuială și dădu să iasă pe ușa din spate.

— Și o dată pentru totdeauna, nu mai parca pe locul de handicapați!

În acel moment Vinny văzu roșu. Turbă de furie și-l lovi în ceafă pe Morar cu pumnul cât de tare putu, iar acesta căzu în față icnind de durere. Până să ajungă Jean la ei, Vinny îl lovi cu piciorul de trei ori în coaste și urlă precum un demon.

— Handicapată-i mă-ta! Futu-ți morții tăi! Te omor, jegule!

Jean îl prinse de umeri și-l trase de pe Morar care se văicărea pe jos, ținându-se de coaste. Vinny se desprinse brusc din brațele prietenului său și trecu printre clienții care participaseră la fiecare secundă din conflict, intră în mașină și plecă.

Conduse o bună bucată din zi fără o țintă anume în încercarea de a se liniști. Ieși din oraș și se plimbă pe străzile ce traversau pădurile din vecinătate. Copacii se luptau din greu cu vântul care-i pleca cu crengile aproape de pământ.

Își închise telefonul. Nu voia să audă nimic nici de la Morar, nici de la Jean. Sigur avea să-l concedieze, dar nu-i păsa. Mai multe n-avea ce să-i facă pentru că și el ar fi putut să anunțe FISCul despre mânărerile lui, lucru care i-ar fi făcut colegi de celulă.

După câteva ore se întoarse acasă. Soarele apuse și luna răsărise semeață. Parcă mașina și se îndreptă spre bar. Încă clocotea de nervi. Se săturase de tot și toate. Se săturase să fie bătaia de joc a altora. Se săturase ca fiul lui să nu fie respectat de ceilalți. Era sătul să trăiască cu nodul în stomac că FC Brazii va dispărea și odată cu ei, tot ce-l mai lega de tatăl lui și de cei mai frumoși ani ai vieții sale. Se simțea singur împotriva tuturor. 

Băuse șase beri până ce-și aduse aminte de Bianca. Deschise telefonul și încercă să o sune. Dar tot ce primea era o voce robotică ce-l anunța că abonatul nu poate fi contactat. Încercă încă o dată și încă o dată. Privi ecranul încețoșat al telefonului care se unduia în mâna lui.

— Încerci degeaba, spuse barmanul. Au căzut niște antene și nu mai e semnal.

Vinny își puse telefonul în buzunar, mai bău o bere, apoi plecă spre casă. Vijelia puternică și alcoolul din sânge făceau o echipă redutabilă care-l trântiră pe Vinny de două ori la pământ. În cele din urmă ajunse. Lumina era închisă și era o liniște desăvârșită. Doar vântul vuia pe sub uși și șuiera sinistru.

O strigă pe Bianca, dar nu primi niciun răspuns. Îl strigă pe Ianis — de parcă ar fi fost singur acasă. Nimic.

Se descălță, se duse în sufragerie, aprinse televizorul și în lumina acestuia văzu o plasă mare așezată în picioare și sprijinită de canapea. Ce naiba mai era și aia?

Aprinse lustra și se uită în plasă. Era un fel de pânză împăturită și o foaie pe care era scris ceva. Scoase foaia și cu greu citit mesajul de la Bianca:

„Cadou din partea mea și a fetelor de la croitorie. Haide Brazii!

PS: Am încercat să te sun, dar nu aveai semnal. Mă duc după Ianis la mama și venim mâine dimineață. Te pupăm!”

Ce cadou? Vinny aruncă punga cât colo și începu să desfacă pânza. Cu fiecare depliere, inima i se umplea de bucurie și ochii de lacrimi. Râdea pentru prima dată în ultimele săptămâni și-i ridica în slăvi numele iubitei sale soții. Umplu întreaga suprafață a sufrageriei și tot nu reuși s-o desfacă cu totul, dar conținutul se ivi. Descoperi motivul pentru care Bianca lucrase atât de mult în ultima vreme. Pe acea pânză uriașă cususe sigla FC Brazii și numele echipei, cu anul înființării în stânga și semnul infinit în dreapta, iar dedesubt era scris simplu, dar atât de frumos: „Donați pentru tradiție”.

Vinny intră în fibrilații. Urlă de fericire și dădu s-o sune pe Bianca să-i spună cât de mult o iubea, dar tot nu avea semnal. 

Se înșelase. Nu era singur împotriva tuturor. O avea pe ea. Și pe Ianis.

Voia să expună bannerul cât mai repede posibil. Timpul se scurgea. Dar unde să-l pună? La stadion? Nu mai era niciun meci și nimeni nu l-ar fi văzut. Pe exteriorul stadionului? Avea nevoie de aprobarea consiliului local.

Deodată îi veni o idee strălucită. O va ancora pe balcon. Nu! Pe bloc. Va negocia el cu vecinii dacă ar avea vreo problema. Câteva mii de oameni pe zi tot o să-l vadă. Până va găsi o soluție mai bună, acolo va sta.

O împachetă, luă o frânghie și urcă până la ultimul etaj. Mai greu cu atâtea beri la bord, dar n-avea timp de pierdut. Se urcă pe bloc și începu să lege frânghia la pânză. Vântul mai arunca cu rafale scurte și slăbuțe de avertizare care fâlfâiau bannerul și-l dezechilibrau pe Vinny.

 Termină de legat frânghia de pânză și se apropie de marginea blocului. Era tot un zâmbet și un entuziasm, iar inima îi bătea cu putere atât de fericire cât și de teamă. Vântul nu-i dădea pace nicio clipă, dar Brazii îi dădeau curaj. La fel și berea. Cu pânza în brațe, se apropie de un stâlp și legă cu grijă un capăt al frânghiei, apoi celălalt capăt de altă stâlp. Tot ce mai avea de făcut era să arunce bannerul de pe bloc și să-l lase să fluture liber expundându-și mesajul. Vinny mai făcu doi pași către margine când o rafală năpraznică de vânt trânti puternic ușa metalică de la acoperiș. Zgomotul puternic îl făcu pe Vinny să se întoarcă cu spatele, iar vântul necruțător suflă în pânză și-l împinse de pe bloc. Încercă să se prindă de ea, dar era prea fragilă pentru a-l susține. În cădere, Vinny rupse semnul infinitului și pică în întunericul nopții și în urgia vântului.

*

Era prima zi de septembrie și un soare plăcut zâmbea peste oraș. Cerul era senin, iar vara încă-și făcea făcută prezența. Străzile erau lipsite de mașini și de freamătul cotidian. Toată suflarea orașului era în fața televizoarelor fie acasă sau în baruri. Era prima zi a campionatului de fotbal. Stadionul echipei FC Brazii era umplut până la refuz de fani care așteptau cu nerăbdare începerea unei noi campanii către trofeul mult râvnit. O mare verde îmbrăca tribunele efervescente. Un nou sezon plin de emoții, de speranțe, de lacrimi de bucurie și de tristețe, de euforii și frângeri de inimă. Dar și cu un fan în minus.

Știrea decesului „fanului FC Brazilor” făcuse înconjurul țării și treptat depăși granițele acesteia. Mulți au ajuns să-l cunoască pe „ciudatu’ ăla cu dansu lui pe TikTok” sau „ăla de împărțea pliante toată ziua în oraș”. Sacrificiul său sensibilizase pe mulți ,iar peste noaptea apăruseră o mulțime de donatori din întreaga țară și chiar din străinătate. Echipa avea buget pentru următoarele două sezoane, iar președintele Calistrat anunțase că intrase în negocieri cu un potențial sponsor. Vinny salvase echipa.

Ianis stătea la marginea tunelului din care ieșeau jucătorii de sub tribuna principală. Era îmbrăcat în echipamentul verde cu alb al echipei FC Brazii, iar în picioare avea o pereche de ghete de fotbal făcute special pentru el. Alături de el, Bianca purta o rochie neagră, cu tocuri negre și ținea în brațe un buchet de flori. În fața lor erau aranjați pe două coloane jucătorii celor două echipe. Când crainicul anunță numele lui Vinny, Ianis și Bianca pășiră pe iarbă în uralele asurzitoare ale publicului și aplauzele jucătorilor. Băiatul mergea cu capul sus, privirea fixă spre centrul terenului și ca de obicei fără ajutor. Mama sa cu greu își stăpânea lacrimile și îl urma îndeaproape. La centrul terenului era o minge semnată de toți jucătorii, alături de care era portretul lui Vinny care afișa un zâmbet cald și iubitor. Membrii galeriei dezvăluiră un banner uriaș care-l înfățișa pe Vinny în focurile încurajării echipei și ținând un fular deasupra capului. Sub el era mesajul „Nu te vom uita”.

Jucătorii se așezară pe semicercul corespunzător jumătății lor de teren, Bianca așeză florile în dreptul portretului, iar întregul stadion și alături de el întregul oraș ținură un moment de reculegere. După un minut, arbitrul fluieră și urale puternice izvorâtă din pieptul fiecărui om din stadion repetând la nesfârșit „Vinny, mulțumim”.

Arbitrul îl invită pe Ianis să deschidă oficial sezonul. La fluierul său, băiatul, tremurând de emoții, dar sigur pe el, șută mingea spre jucătorii Brazilor. 

În aplauzele oamenilor și uralele adresate lui Vinny, Ianis și Bianca părăsiră terenul. Aveau loc asigurat în galerie pentru restul vieții. Ieșind de pe teren. Ianis căzu pradă lacrimilor. Se opri în dreptul unui bust al tatălui său. Avea același zâmbet și aceeași privire pe care le afișa când se plimba cu el prin parc, când se juca cu el sau când îl ținea în brațe. Oftă, dar îi zâmbi înapoi, apoi plecă să-și ocupe locul său în nou numita „Peluza Vincenzo”.