Drumul poștașului - Partea 1

— S-aveți o zi bună, doamna Donovan și mulțumesc pentru fursecuri!

Jack închise geanta maro din piele, își strânse mai bine fularul de merinos și-și îndreptă schiurile către următoarea casă aflată la aproape doi kilometri depărtare. Un poștaș desăvârșit nu se dă în lături de la livratul scrisorilor sau a pensiilor indiferent cât de tăios era vântul — și tăios era. Barba sa neagră și stufoasă era ornată cu fulgi cristalini ținuți în viață de frigul năprasnic, obrajii erau de roșul focului mocnind, iar sprâncenele semănau cu ale mitologicului Yeti. Frigul încă nu reușea să-i ajungă sub cele două perechi de pantaloni și trei straturi de bluze. Cu toate astea, Jack zâmbea și înainte cu spor prin zăpada ca de vată de zahăr.

Scoase din buzunarul de la piept o hartă veche ce suferise multe mototoliri la viața ei și-o desfăcu luptându-se cu vântul care voia cu tot dinadinsul să i-o înșface. Își miji ochii din spatele ochelarilor de schi și urmă cu degetul traseul marcat de predecesorul său, domnul Hugh, tocmai se pensionase după patruzeci și trei de ani de meserie.

„Bine” gândi el, „urmează domnul Albert, doi kilometri înainte și dreapta la cascadă.”

Nu era lucru facil să fii poștaș într-o zonă muntoasă atât de ruptă de lume. Semnalul la telefon era pe sponci și puteau trece ore până să vadă vreun semn de civilizație. Dar Jack trecu examenul de orientare cu brio, avea stația de emisie-recepție încărcată, kitul de avalanșă complet și era bine pregătit să înfrunte urgia iernii. Nu putea nega că ocazional și-ar fi dorit să lâncezească pe canapea cu un pahar de vin fiert în mână, cu pisica tolănindu-i-se pe burtă și torcând precum un motoraș micuț, iar focul din șemineu contribuind la simfonie. Însă îi plăcea natura și să schieze și nici banii nu erau de lepădat. Aerul curat de munte îi reîncărca bateriile pe care munca la fabrică i-o descărca în restul anului.

„Încă trei case. Aș putea să termin până la ora trei și jumătate, destul timp să ajung în oraș pe lumină”.

Cu mișcări coordonate între schiuri și bețe, Jack traversa cu ușurință pădurea. Copacii își aplecau crengile sub greutate zăpezii, iar soarele îi arunca false speranțe că avea să se încălzească nițel. Sunetul scârțâitor al schiurilor pe zăpadă compuneau o melodie meditativă și hipnotizantă, acompaniată de vântul tăios care zburlea covorul de zăpadă.

Jack își duse mâna la termos, apoi la sticla de apă.

„Ar trebui să mi le umplu la una dintre case. Dacă-i rog frumos, poate-mi face domnul Albert niște ceai. Mi-ar prinde tare bine”.

Două inspirații pe nas, o expirare lungă pe gură. Două inspirații pe nas, o expirare lungă pe gură. Era important să-și controleze pulsul. Mai avea mult de străbătut. Urmărea un traseu de drumeție amenajat de cei de la Salvamont pe care, în vremuri mai călduroase, oameni de toate vârstele mergeau sau alergau către vârful muntelui. Urcarea din orășelul alăturat nu era una deloc ușoară, diferența de nivel fiind de peste o mie cinci sute de metri.

„Ah, văd fum. Cred că am ajuns la domnul Albert”.

Mai toți oamenii de pe ruta sa erau bătrâni cărora el le livra pensiile. Mulți dintre ei erau singuri și izolați, iar Jack era fericit că putea să le țină companie măcar pentru scurt timp.

Casa domnului Albert era în vârful unui deal abrupt care-i dădea de furcă poștașului. În cel din urmă birui urcarea, dar controlul pulsului se duse pe apa sâmbetei. Gâfâia și se sprijinea cu mâinile de genunchi.

Se ridică și văzu o casă veche de lemn cu o grădină unde erau stivuite multe lemne de foc, o șură mâncată de ani de care erau agățate unelte de tâmplărie și grădinărit, o boltă metalică de care se agăța via, o masă și două bănci de lemn acoperite cu ziare, o colibă de cățel pe jumătate dărâmată și toate astea protejate de un gard vechi și șubred.

Jack intră pe poartă și strigă după domnul Albert, dar din casă îi răspunse un dulău cu un lătrat puternic și vibrant. Jack se opri brusc, înghiți în sec și prinse bățul drept de schi invers.

Tărăboiul cățelului nu încetă până ce nu se auzi o voce tabagică care îi ordonă să se potolească. Perdeaua geamului de lângă ușă fuse dată la o parte și domnul Albert, un bătrân uscățiv fără barbă, cu păr răzleț și tras la privi afară.

— Cine ești matale? întrebă acesta.

— Poștașul. Jack mă numesc.

— Ah! Băiatu’ cel nou. Mi-ai adus pensia?

Jack zâmbi din colțul gurii și scoase cu mândrie din geantă plicul inscripționat cu numele bătrânului.

— Aveți aici fiecare bănuț.

— Ar fi bine să fie toți acolo. Hugh nu m-a furat niciodată de pensie. Nu-i de parcă ar avea mare brânză ce să fure.

— Nici prin cap nu mi-ar trece, domnule Albert. Ce am primit de la poștă, aia vă aduc și nimic mai puțin.

Mârâi ceva incorigibil și-i făcu semn să vină în casă. Jack spera doar că domnul Albert era capabil să-și țină în frâu dulăul. Își scoase schiurile, își sprijini bețele de peretele casei, se scutură de zăpadă și păși înăuntru.

Era o casă mică, simplu mobilată, dezordonată și cam murdară, dar călduroasă. Televizorul mergea în surdină pe un canal de știri — ce educa telespectatorii despre consumul responsabil de mâncare în perioada sărbătorilor de iarnă —, iar focul ardea și trosnea în soba lângă care se tolănise cuminte dulăul blănos alb cu pete negre. Pe pereți erau agățate câteva icoane prăfuite și un steag. Pe masă erau aruncate niște vase murdare, iar pe pat era o pătură mare și groasă, galbenă muștar.

Jack trase de mănuși cu dinții și-și descheie puțin giaca să invite căldura.

— Poftim plicul, domnule Albert.

Bătrânul îl privea în continuare cu suspiciunea cu care privești un hoț neprins. I-a luat plicul din mână și și-a târât picioarele către masă.

— Dacă nu vă deranjez prea tare, spuse grăbit Jack, mi-ați putea face un ceai, vă rog? Mai am câteva case la care trebuie să ajung și tare frig mai e.

Domnul Albert mârâi ceva, dar se dovedi ospitalieri și așeză pe plita încinsă o oală cu apă în care aruncă trei plicuri de ceai de mușețel. Apoi se așeză la masă, desfăcu plicul, scoase bancnotele, scuipă în degetele mâinii stângi și cu o viteză necaracteristică numără banii. Concluzionă că erau toți acolo și aprobă din cap. Se ridică cu banii în mână și de sub pat trase o cutie metalică ruginită în care așeză bancnotele.

— E prima ta zi? întrebă bătrânul.

— Da, domnule. Domnul Hugh mi-a predat harta azi dimineață. Vă transmite cele mai călduroase salutări și că vă așteaptă la primăvară la un șpriț.

Bătrânul zâmbi scurt. Se așeză la masă și scoase o sticlă de țuică și două pahare. Le umpluse pe amândouă, dar Jack refuză politicos. Așa că domnul Albert n-avusese încotro decât să le termine pe ambele.

— Ai grijă pe traseu, băiete. În părțile astea viscolul poate apărea de nicăieri și e tare năprasnic. Apoi nu mai vezi nimic nici la un metru în fața ta și te pierzi prin pădure. Muntele nu iartă pe nimeni care nu-l tratează cu respect.

Vocea domnului Albert devenise subit mult mai gravă.

— Să nu te abați de la traseu și să nu te prindă întunericul în pădure, m-auzi? Altfel, ești terminat.

Jack aprobă scurt și mulțumi. Nu se temea prea tare de avertizările domnului Albert. Studiase zona din greu pentru examenul de orientare și deși nu mai parcursese traseul, era încrezător în puterile sale.

Își puse ceaiul în termos și-și umplu sticla de apă, îi mulțumi domnului Albert și plecă. Stătuse cam mult și era puțin în urma programului, dar va recupera pe drum.

Scoase harta și măsură distanța până la penultima casă. Patru kilometri. Era mai departe decât se aștepta. N-avea vreme de zăbovit. Închise mai bine geanta și porni la drum pe schiurile sale înzăpezite.

Soarele a fost acoperit de nori, iar rafalele de vânt se întețiseră transformând fulgii în mici proiectile înțepătoare. Noroc cu ochelarii de schi, altfel n-ar fi putut să-și țină ochii deschiși. Înainta repede și adesea sorbea câte-o gură de ceai din termos. Începea să simtă frigul tot mai tare, dar nu era îngrijorat. O să-și reumple termosul la următoarea casă.

După aproape o oră și jumătate, ajunse la următoarea destinație, o casă ceva mai mare și mult mai bine întreținută decât a domnului Albert, dar care în mod ciudat nu emana niciun pic de fum. Era neobișnuit pentru cineva ce locuia într-o zonă atât de bogată în lemn să aibă centrală termică.

— Bună ziua! Poșta! strigă Jack.

Niciun răspuns nu-l întâmpină. Dădu o tură în jurul casei și-i dădu impresia că era abandonată, cu toate că era foarte bine îngrijită.

— Poșta! strigă din nou Jack, o mică sămânță de îngrijorare încolțindu-i în suflet. Agită termosul și niciun pic de lichid nu dansă în interior. Soarele nu mai avea să zăbovească nici el multă vreme, pe când vântul părea că-i va ține companie în restul zilei.

Jack se apropie de cutia poștală, scoase din geantă plicul pentru soții Pope și-l vârî degrabă înăuntru. Își încheie mai bine giaca de fâș, ajustase fularul și mănușile și porni fără zăbavă spre ultima casă.

Se uită la ceas: trei fără patru minute. Plănuise să termine până la trei și treizeci, dar următoarea casă era la aproape o oră distanță și asta dacă se grăbea. Era mai bine să renunțe pe acea zi și să se întoarcă în oraș? Asta însemna că a doua zi trebuia să străbată întregul drum din nou. Stătu pe gânduri o clipă. Nu voia nici să-și dezamăgească șefii în prima lui zi de muncă.

N-avea niciun sens să renunțe. Rămăsese o singură casă. Dacă se grăbea și ținea traseul, va reuși să se întoarcă pe lumină. Drumul înapoi era cu preponderență la vale, iar el a trecut examenul de orientare cu brio. Nicio șansă de a se rătăci.

Strânse bețele îmbărbătându-se și-și luă avânt spre ultima casă. Vântul se înteți parcă dorind să-l prevină și să-l întoarcă din drum. Dar Jack se încăpățână să-l ignore, își ținea capul jos, își acoperi nasul cu fularul și înainta prin asaltul fulgilor. Avea o viteză bună și simțea că progresează bine, cu toate că gâfâia tot mai tare. Nu putea renunța acum. Mai avea un singur plic de livrat și se putea întoarce acasă unde se va arunca într-o cadă fierbinte și va ieși de revelion.

Lumina devenise slabă, prea slabă. Vântul nemilos îl ataca cu fulgi, iar colac peste pupăză, în fața lui apăru un deal uriaș. Se opri o clipă, gâfâind de zor. În ciuda faptului ca-i era frig, picioarele îl ardeau. Îi era greu să respire cum trebuie și simți că-l năpădește și foamea. Uitase una dintre cele mai de bază reguli când mergi la munte: ia ceva de mâncare. Fusese preocupat cu traseul și hidratarea, dar lăsase de izbeliște nutriția.

S-a decis că mai bine își dă jos schiurile și înaintează printre copaci decât prin spațiu deschis. Așa, cel puțin va fi ferit de vânt. Trebuia să aibă grijă să nu se îndepărteze de traseu, dar întunericul tot mai pronunțat nu-i făcea viața ușoară. Noroc că era pregătit cu o frontală.

Își puse schiurile pe umeri și cu un băț de schi în mâna stângă pentru suport, începu să urce printre copaci. Cu privirea în pământ, gâfâind de zor și înaintând treptat, se lăsă furat de gânduri. Cum se va întoarce? Care ar fi fost traseul mai rapid? Cum avea să schieze pe întuneric — pentru că în acel punct era conștient că nu va mai ajunge pe lumină acasă? Ce va face dacă se va pierde? Spera că Salvamontul era la post.

Trecuse jumătate de oră de când Jack luă drumul la pas mai degrabă decât la schi și se văzuse nevoit să se oprească. Era cât se poate de epuizat și avea nevoie de o pauză. Sorbi și ultima gură de apă. Trebuia să facă rost de mai multă. Sprijini schiurile de un copac și se aplecă să-și umple sticla cu niște apă sub formă de „vată”. Zăpada era la fel de bună după ce avea să se topească. Întunericul își intrase pe deplin în drepturi, iar Jack își pornise frontala. Fulgii dansau prin fața luminii precum niște balerini în reflectoare și-i dădeau mari bătăi de cap poștașului.

Se sprijini de copac și căzu puțin pe gânduri. Mai avea câteva zeci de minute până la ultima casă, dar mai bine abandona. Se întunecă, era epuizat, fără apă, fără mâncare și înfrigurat. Ar fi trebuit să ia decizia asta de la familia Pope, dar mândria lui tinerească preluase frâiele rațiunii. Se zbătea să nu cedeze fricii pentru că ar fi putut foarte ușor să degenereze într-o fatală panică.

Se hotărî să plece, când prin vuietul vântului năprasnic auzi niște pași acompaniați de un grohăit. Întoarse capul, iar lumina frontalei pică pe un mistreț uriaș cu colți terifianți. Îl luase în vizor. Jack își ținu respirația și nici nu clipi. Știa că nu putea să întreacă un mistreț la fugă. Inima îi ajunse în gât și tremurul nu mai era doar din cauza frigului. Făcu un pas în spate, dar mistrețul mârâi și înaintă încet spre el. Atunci, Jack se sperie, înșfăcă schiurile și le aruncă spre animal. Proiectilele reușiseră doar să-l enerveze pe mistreț care porni în trombă spre poștaș.

Jack făcu ochii mari, strigă scurt și o luă la fugă la valea pe care tocmai o urcase. Inima bătea cu putere trimițând sânge în picioare, ochii se chinuiau să caute drumul pe unde să fugă, iar creierul căuta soluții în cazul în care animalul nu ceda asaltului. Dar mistrețul nu cedă, îl ajunse din urmă degrabă și-l împunse în gleznă, colții ascuțiți străpungându-i toate straturile protectoare până la piele și mușchii de sub ea. Jack pică și se rostogoli la vale precum un bulgăre. Simțea durerea cum îi străfulgera întregul corp și cum frigul necruțător se furișa prin gaura pantalonilor și-i răcea sângele care șiroia din rană. După câteva secunde de picaj care părură ore, se opri întins pe burtă. Ca prin minune, animalul cedă urmăririi, însă vântul, frigul și ninsoarea nu.

Jack gemu de durere, se împinse în mâini și bâjbâi după un copac de care să se sprijine. Își pierdu geanta, iar frontala se sparse. Era beznă totală, precum în sufletul său.

Se sprijini de copac, își descheie giaca și scoase stația din buzunar.

— Sunt Jack Dors, poștașul. Mă recepționează cineva?

Stația îi răspunse doar cu purici.

— Mă aude cineva? Sunt Jack Dors. Sunt rănit și am nevoie de ajutor.

Nimic.

Panica îl copleși. Inima striga nebunește, rana îl durea mai tare, iar frigul era neiertător. Rămăsese fără schiuri, fără mâncare și fără apă. Nimeni nu știa unde este — nici chiar el. Respirația se înteți până ce simți că amețește. Apăsă butonul stației și urlă cu disperare:

— Vă rog, cineva! Ajutor! Cineva să mă ajute! Sângerez tare și mi-e frig!

Tăcere. Doar vântul îi răspundea și-l teroriza cu urletul său subțire, demonic, iar întunericul îi încețoșa mintea și sufletul. Dădu să se ridice, dar era mult prea slăbit. Nu trebuia să aibă lumină să știe că zăpada din jurul său era roșie.

Înfrigurat, îndurerat și epuizat, cu o ultimă fărâmă de disperare și un ultim strop de energie Jack duse stația la gură și cu greu apăsă pe buton și îngăimă:

— Aici Jack…poștașul…sângerez…ajutor…

Mâna îi pică pe lângă corp lovind zăpada cu putere, stația îi zbură din palmă și ochii i se închiseră.

Mintea pluti ușor precum o bărcuță din hârtie pe un lac. Strălucea precum un bec conectat la o sursă slabă de curent cu fluctuații ale intensității. Totul părea fantasmagoric, precum un vis abstract în care ai un minim de control în gândire și ești oarecum conștient. Nu-și simțea deloc corpul, nici frigul, nici rana. Nimic. Sunetele erau înfundate de parca ar fi fost un televizor în surdină. Încercă să miște, dar mușchii nu-l mai ascultau. Auzea un foșnet ușor, precum frunzele în adierea vântului blând al verii. Din când în când vântul era întrerupt de mici pârâituri precum sunetul unei cascade în depărtare care în loc să curcă continuu, se tot întrerupea.

Asta însemna să mori? Nu era o persoană religioasă, dar se simțea precum în pildele creștine. Sufletul care-i părăsea corpul și era ridicat de îngeri la cer spre a primi Judecata de Apoi în fața Creatorului. Dusese o viață bună? Avea să fie primit în Împărăția Cerurilor? Avea să-și mai revadă vreodată prietenii și familia? Nu era pregătit încă să moară, dar cine era cu adevărat pregătit vreodată? Nimeni nu-ți pune un calendar în față și să-și încercui ziua preferată în care ai vrea să mori. Ce zi din săptămână ar fi cea mai bună? Miercuri? Duminică? Duminică ar fi o zi bună. Se termină săptămână și tu odată cu ea.

Îngerii ăștia sunt cam agresivi în zborul lor către Poarta Raiului. Îl zdruncinaseră de câteva ori încât putea să jure că simțea durerea rănii din picior. Ce prostie. Morții nu simt durerea. Nu-i așa? Prin ochii închiși vedea o lumină puternică, atât de puternică încât ochii îl ardeau. Auzi și niște voci de bărbați? Oare am ajuns la Poarta Raiului?

— Bruce, l-am găsit! Adu sania repede! Trebuie să-i oprim sângerarea. Jack, mă auzi? O să fii în regulă. Nu te teme! Bravo, Betsy, bătrâno! Bruce, sună la Salvamont! Acum!

Final Partea 1