Drumul poștașului - Partea 2 - Pe urmele poștașului

— Două porții de mistreț în vin, cu ciuperci, piure de cartofi dulci, două pahare de vin fiert cu scorțișoară și cu puțin rom din partea casei. Poftă mare să aveți! le spuse Sam celor doi excursioniști.

— Arată nemaipomenit. Mulțumim!

— Mistrețul este vânat de ieri, spuse uriașul barman și zâmbi din mustața lui groasă ce se îndoia în sus la vârfuri.

Se întoarse să aranjeze prin bucătărie după ce le gătise cina cuplului de schiori care s-au cazat la pensiunea sa. Podeaua din lemn de fag scârțâia sub pașii săi grei și apăsați. Își mângâie lunga și ușor grizonanta sa barbă, mândru de cum îi ieșise rețeta improvizată.

— Prea-i răsfeți pe orășenii ăștia, Sam, veni o voce baritonală dinspre barul aflat la doi pași de gemulețul bucătăriei. De ce irosești romul în poșirca aia de vin clocit?

— E vin fiert și nu-ți face griji Bruce. Mai este destul și pentru tine. N-am prea avut clienți zilele astea. De când a început să ningă, cam penurie de excursioniști.

Bruce mârâi în cana lui metalică cu rom și sorbi zgomotos din lichidul dulceag cu aromă de nucșoară.

— Nu că te-ar deranja pe tine asta, nu-i așa, domnule pădurar? Mai puțini oameni prin păduri, mai puțină treabă pentru tine și mai mult timp să-mi lași mie salariul tău.

— Nu-ți mai bate tu capul cu salariul meu și reumple-mi cana!

— N-ai spus „te rog”, îl luă peste picior Sam.

— Băga-ți-aș „te rog”-ul undeva. Na! Fericit?

Sam se hlizi pe sub mustață, ieși din bucătărie și-i umplu paharul, apoi făcu un semn într-un carnețel. Nu o dată se certase cu Bruce asupra numărului de băuturi pe care pădurarul le dăduse gata într-o seară, iar de atunci nota orice consuma acesta.

— Te macină ceva? Nu ești tu o rază de soare de obicei, dar azi ești din cale-afară de cu curu-n sus, întrebă Sam în timp ce ștergea barul cu o lavetă umedă.

Bruce luă două guri mari și afișă o mimă îndurerată provocată de băutura care aplica tactica pământului pârjolit pe dinăuntrul lui. Așeză cu viteză cana pe masă, iar trei picături evadaseră pe tejghea, dar fură degrabă curățate de Sam. Pădurarul se roti pe scaun, se sprijini cu coatele de bar și privi spre încăperea plină de mese goale.

— Urăsc perioada asta din an. Ninge de uită să se oprească și toți bezmeticii ies la schi, la drumeții sau la ce mama dracului mai știu eu ce, sunt prost echipați, prost pregătiți, se pierd, apoi eu trebuie să merg prin viscol să-i caut și să-i bag în pi…

Tirada îi fu oprită de Sam care își drese glasul cu subînțeles. Îi înțelegea frustrările lui Bruce, dar nervii lui riscau să-i supere clienții. Pădurarul își miji ochii spre două schioare îmbrăcate foarte colorat și cu o voce considerabil mai joasă continuă să-și verse ofurile:

— Aș putea să mă duc la masa lor și să le spun: „Sărut-mâinile! Sper că bateria de la stația voastră e încărcată. O să aștept cu sufletul la gură apelul vostru de S.O.S. de peste câteva ore. Ce? N-aveți stație? Atunci puteți încerca telepatia”.

Sam zâmbi. Găsea amuzantă dispoziția lui Bruce de urs trezit prematur din hibernare de o goarnă.

— Îmi pare rău să te dezamăgesc, bătrâne, dar au închiriat o cameră peste noapte. Hai, nu te mai consuma. O deprimi până și pe bătrâna Betsy aici de față.

Betsy era un ciobănesc german de zece ani, cu o blană lucioasă neagră cu maro, un botic negru, doi ochi verzi pătrunzători și două urechi într-un degrade maro ce captau sunetele pașilor vânatului mai bine decât orice dispozitiv modern. Stătea tolănită pe o blană de mistreț lângă șemineu și ronțăia de zor un os plin de carne. Betsy era mai mult decât partenera de vânătoare a lui Sam. Era cea mai apropiată prietenă a sa, garda de corp personală împotriva urșilor și ultimul cadou pe care-l primise de la soția sa la scurt timp înainte să moară.

— Haide, Bruce, ești pădurar de cinșpe ani deja. Am pierdut numărătoarea oamenilor pe care i-ai salvat prin munții ăștia. Ai alungat o ursoaică de pe urmele unor alergători și mai că nu te-ai pus între mistrețul și familia aia de suedezi ca să te iei la trântă cu animalul. Altceva te mănâncă.

Bruce oftă, se întoarse spre Sam, își sprijini capul într-o mână și lovi barul cu palma celeilalte.

— E Rebeca. Nu ne prea înțelegem în ultima vreme. Ne certăm aproape zilnic de la căcaturi. Că ea vrea s-o lase pe Matilda în programul de schimb de studenți cu grecii ăia și eu nu. Că îmi las hainele întinse prin casă. Că vin obosit de la muncă și ea vrea să facem una alta treburi prin casă și eu vreau doar să mă întind și să beau.

Bruce oftă, apoi luă o gură de rom.

— Azi dimineață mi-a făcut scandal că am uitat să încui poarta la curte și că vin vulpile la găini. De parcă vulpea n-ar putea să sară afurisitu ăla de gard. M-am enervat și am plecat de-acasă în timp ce ea încă urla la mine.

Sam se opri din ștersul unui pahar și-și așeză o mână pe umărul lui Bruce. Nu-i spuse nimic. În astfel momente era mai bine să asculte decât să dea sfaturi.

— Mă duc să pun niște muzică, spuse barmanul. Poate o să te înveselească.

Se duse în spatele camerei unde avea laptopul conectat la o boxă ce-i ajungea până la genunchi. Răsfoi colecția sa de CD-uri și alesese unul pe care scria cu markerul „Queen’s Greatest Hits”.

„Tonight I’m gonna have myself a real good time

I feel ali-i-ive”

Vocea inconfundabilului Freddy Mercury umplu camera și aduse cu ea o căldură sufletească binevenită. Până și focul începu să se unduiască pe ritmurile melodiei „Don’t stop me now”.

Când se întoarse la bar, Sam fusese plăcut surprins să-l vadă pe Bruce cum dădea aproape imperceptibil din cap pe ritmul melodiei. Îl lăsă pe pădurar singur cu gândurile sale și se duse la etaj să deretice puțin.

Pensiunea avea cinci camere pentru oaspeții care voiau să se aventureze mai adânc în munți. Fiecare cameră era dotată cu un reșou electric care de abia putea ridica temperatura la cincisprezece grade pe timp de iarnă. La parter era o sală de mese, barul, bucătăria și dormitorul lui Sam și Betsy.

Dușul era o adevărată aventură. În baia de la parter erau două containere cubice de metal ce țineau o sută de litri de apă — apă ce trebuia adusă de mână de la râu. Sub containere, Sam a improvizat două șeminee pe care le aprindea doar iarna pentru dușuri ceva mai calde. Vara, containerele erau scoase în soare.

Pensiunea era înconjurată de un gard de lemn bine întreținut, iar la poartă era o cutie poștală roșie și un semn pe care scria „Bucuroși de oaspeți”.

Zăpada pica din abundență și treptat acoperea mașina de teren a lui Bruce cu care venise la pensiune. Gardul se unduia încetișor în bătaia vântului, iar geamurile gemeau de frig. Cicatrici de luptă apăruseră pe ele sub forma florilor de gheață.

— Bine că m-am dus la vânătoare de dimineață, spuse Sam privind afară.

— Ar fi fost și mai bine dacă ai fi reușit să vânezi mistrețul ăla în loc doar să-l zgârii. Aș fi putut să jur că-l aud cum râde de tine în timp ce-o zbughește în peșteră. Pariez că până și Betsy te-a judecat. Dacă aș fi în locul ei, te-aș face să dormi pe canapea astăzi.

— Ce-ar fi să dormi tu în mașină? mârâi Sam.

— Dacă-mi dai o sticlă de rom, pot să-ți dorm și pe acoperiș, ratangiule.

Domina o atmosferă de binedispunere care-l molipsise până și pe Bruce. Betsy sforăia lângă foc și din când în când dădea din lăbuțe-i cafenii, acordurile lui Queen continuau să răsune armonios, iar afară, zăpada se așezase peste garduri, copaci, mașini și case creând un peisaj feeric. Musafirii se retrăseseră în camere de ceva timp, iar cei doi rămăseseră singuri, până când ușa de la intrare se deschisese cu un scârțâit sinistru, iar frigul năvăli înăuntru precum o armată invadatoare.

— Închide ușa odată! strigă Bruce.

— Ai răbdare, flăcău, veni răspunsul enervat al musafirului, un bătrân uscățiv, tras la față și sobru cu fața inundată de riduri.

— Bună seara, domnule Albert, Sam salută vesel pe unul dintre clienții săi fideli. Ca de obicei?

— Da. Dă-mi și o cafea fierbinte. E așa de frig că nici dracu însuși n-ar ieși pe așa o vreme.

— Atunci ce cauți aici? spuse retoric pădurarul.

— Și mie-mi pare bine să te văd, Bruce, răspunse domnul Albert.

Domnul Albert era unul dintre puținii oameni care locuiau în afara orașului ce învecina muntele. Trăia singur cu cățelul său și venea mai des pe la pensiunea lui Sam decât oricine altcineva. Nici vântul, nici zăpada, nici sărbătorile sau sfaturile medicului nu-i puteau lua domnului Albert paharul de șpriț din mână. Fără să recunoască, se bucura și de compania lui Sam și chiar și a lui Bruce.

— Cum mai e viața, domnule Albert? întrebă Sam și-i întinse un pahar de vin lungit cu apă minerală.

— Șalele mă dor, ochii mă lasă, aud tot mai prost și merg la baie de cinci ori pe noapte. Nimic nou. Ascultați la mine, feciori: nu îmbătrâniți. E de rahat. Își cade părul, îți cad dinții și nici ștremeleagul nu te mai ascultă.

— Mai bine îmbătrânesc, decât alternativa, spuse Bruce care se ridică și se duse la baie.

— Cum a mers vânătoarea, Sam? întrebă bătrânul, provocându-i pădurarului un puseu de râs ce se auzi și din toaletă.

Barmanul se strâmbă cu subînțeles și lovi aerul cu mâna.

— Lasă că-l prinzi data viitoare. Acuma, hai să bem un whisky bun, ce zici? Mi-a venit pensia astăzi așa că fac cinste și nu vreau să aud comentarii.

Sam zâmbi din colțul mustății și scoase de sub bar o sticlă nedesfăcută de whisky pe care era trecut mare numărul 18.

— Bietul Hugh, spuse barmanul. Cred că-i e tare greu să umble pe așa o vreme.

— Hugh s-a pensionat. A venit ceva puști nou. Am uitat cum îl cheamă, dar sper că e pe drum înapoi spre oraș. Altfel e vai de mama lui la ce viscol e afară.

Sam desfăcu sticla și un miros dulceag de scorțișoară, măr și cireșe le gâdilară nările. Turnă băutura în trei pahare de sticlă și-l așteptară pe Bruce să revină de la baie pentru a ciocni în cinstea vremurilor bune prezente și viitoare.

Timpul trecu pe nesimțite. Cei trei râdeau, dezbăteau subiecte de interes național precum fotbalul și politica și nu ratau nicio ocazie să se ia peste picior. Michael Jackson se infiltrase pe CD-ul cu hiturile trupei Queen și acum le ținea companie celor trei în vreme ce Betsy nu făcu decât să-și schimbe poziția de moțăit, însă nu plecă departe de foc. Afară, întunericul puse stăpânire pe zi și vântul bătea tot mai turbat.

„ack do…recep…va”.

— Ce-a fost asta? întrebă Bruce, toți trei oprindu-se din vorbit și căutând cu auzul sursa zgomotului.

Sam se duse la laptop și opri muzica.

— Nu-s sigur, dar cred că a fost stația mea. O fi prins vreun semnal de undeva.

Cei trei își continuară discuțiile când fuseseră întrerupți din nou de același sunet ca de pureci la televizor:

„mă…e…ors…it..oie..jutor.

— Ce naiba e cu chestia aia? întrebă Bruce.

Sam luă stația și începu să învârtă rotițele încercând să capteze mai bine semnalul.

Domnul Albert se opri din băut și-și așeză jos paharul de șpriț. Se ridică și merse târâș către geam. Privi afară întunecimea lugubră și furtuna care semăna ca un câmp de luptă al unor forțe supranaturale.

— Nu se poate, spuse el cu un nod în gât și inima sa bătrână lovindu-i pieptul tot mai puternic. Nu poate fi el. I-am spus să meargă acasă.

În cele din urmă Sam reuși să prindă un semnal. Inima îi îngheță și cât era el de mare, picioarele i se moleșiră când auzi mesajul:

„Aici Jack…poștașul…sângerez…ajutor…”

— Bruce! Sună la salvamont!

Pădurarul se activă în secunda doi, fugi către haina pe care și-o agățase la intrare, își luă stația și urlă în ea.

— Aici pădurarul Bruce către Salvamont!

După câteva secunde o voce somnoroasă răsună din stație:

— Aici Dan de la Salvamont.

— Sunt la pensiunea lui Sam. Am interceptat un mesaj S.O.S de la poștașul cel nou. A spus că este pierdut și că sângerează.

După o pauză de câteva secunde ce păruseră prea multe pentru o situație atât de tensionată, răspunsul veni?

— Am înțeles, Bruce. Trimitem o echipă chiar acum. Furtuna ne va da mari bătăi de cap să ajungem în zona voastră. Probabil undeva la o oră și jumătate.

— Căcat! urlă Bruce după ce apăsă butonul de vorbit. Până atunci va fi mort.

— Bruce, spuse Sam, ia-ți haina și hai să mergem după el.

— Ești nebun? Cum te aștepți să-l găsim? Mașina mea e înzăpezită și de abia putem vedea ceva. Or să trebuiască să trimită și după noi echipa de salvare.

— Betsy poate să-i ia mirosul.

— Cum? Imaginându-și cum miroase un poștaș nou și prostovan?

Domnul Albert, mai energic decât fusese în ultimul deceniu, scoase un plic din buzunarul de la piept și veni spre Sam.

— Ăsta-i plicul pe care mi l-a dat astăzi.

Sam înșfăcă plicul și i-l puse sub nas lui Betsy care îi privea curioasă de lângă foc. Câinele mirosi plicul, lătră de câteva ori de se zguduiră pereții și timpanele bărbaților, apoi se duse către domnul Albert.

— Nu, Betsy, spuse Sam și o chemă la el. Celălalt miros. Haide, bătrânico! Știu că poți!

Betsy păru că înțelesese mesajul și se îndreptă spre ușă. Sam îi legă lesa, își puse o frontală pe cap și înșfăcă pușca de vânătoare — ca precauție —, apoi, împreună cu Bruce, ieșiră în gerul tăios al nopții.

Vântul șuiera nebunește precum o mie de dragoni turbați și nu ierta pe nimeni ce cuteza să-i stea în cale. Frigul îi lovi pe cei doi din plin. Betsy o luă înainte și-l trăgea de zor pe Sam care se strofoca să țină pasul cu ea. Bruce — care trăgea după el o sanie — rămăsese puțin mai în spate. Fulgii uriași îi orbeau și le făcea înaintarea o corvoadă, însă nu putea da înapoi. Din când în când, Sam se întorcea spre Bruce să-l zorească, apoi vorbea în stația de emisie-recepție încercând să dea de bietul poștaș. Însă nu primise niciun răspuns. Se temea că adormise din cauza frigului. Sau mai rău.

Erau pe urmele poștașului de aproape douăzeci de minute. Betsy adulmeca aerul însă nu dădu vreun semn că găsise urma mirosului de pe plic. Cei doi bărbați se despărțiseră pentru a acoperi o arie mai are și amândoi urlau din toți rărunchii după poștaș. În bezna demonică a pădurii nu se vedeau decât cele două frontale ale lui Sam și Bruce și zgarda cu lumini a lui Betsy. Minutele se scurgeau cu rapiditate și teama că aveau să-l găsească mort creștea. Salvamontul era încă la minute bune depărtare.

După încă zece minute își pierduseră speranțele. Erau obosiți și înfrigurați. Barba lui Sam era ornată cu țurțuri, iar sprâncenele prinseră o pojghiță argintie. Se uitau unul la celălalt, descumpăniți și cu sufletul greu, iar Bruce făcu un semn scurt din cap, indicând sistarea căutărilor. Cu inima sfâșiată, Sam aprobă.

Deodată, Betsy începu să latre și să se agite. Trase lesa din mâinile lui Sam și porni în trombă spre desișul pădurii, apoi o luă la vale printre copaci.

— Betsy, așteaptă-ne! strigă Sam. Bruce, haide după ea!

Fără să aștepte răspunsul pădurarului, Sam porni în fugă spre becurile tot mai fade ale zgărzii lui Betsy. Putea fi chiar poștașul sau putea fi un animal. Sam își pregăti pușca în cazul în care urma să fie săltați de vreun lup sau mistreț. Însă când ajunse lângă Betsy, simți cum tot corpul îi fuse inundat de sentimentul cald al speranței.

— Betsy, ești o eroină!

Pe jumătate îngropat de o zăpadă pătată cu roșu zăcea la o respirație de moarte tânărul poștaș. Nu era receptiv la strigătele lui Sam, dar era încă în viață. Respira, deși extrem de greu. Ignorând oboseala, îl prinse pe poștaș de o mână, își duse mâna sa printre picioarele lui și cu un zvâcnet, îl așezase pe spatele său. Cu picioarele ușor tremurânde, înaintă spre lumina care se grăbea să vină spre ei.

— Bruce, l-am găsit! Adu sania repede! Trebuie să-i oprim sângerarea. Jack, mă auzi? O să fii în regulă. Nu te teme! Bravo, Betsy, bătrâno! Bruce, sună la Salvamont! Acum!

*

Ciripitul zglobiu al păsărilor indica dezmorțirea naturii și plecarea anotimpului rece. Ce mai rămăsese din zăpadă era doar un cearșaf subțire și mătăsos ce se contopea cu pământul. Sezonul de excursii montane reîncepu, iar Sam era ocupat precum o albină să prepare mâncare pentru musafirii săi. Au trecut trei luni de când îl salvaseră pe Jack, poștașul cel nou, însă de atunci nu auzise nicio veste despre el. Salvamontul îl duse la spital, apoi a fost transferat în capitală pentru investigații suplimentare. Poate renunțase la serviciul din zona lor.

Sam era ocupat cu măturatul când, dintr-odată, Betsy se ridică brusc, alergă spre fereastră și începu să latre.

— Ce-i, bătrâno? Ce s-a întâmplat? A venit ursu’?

Barmanul se uită afară și zâmbi atât din buze, cât și din inimă. Nu era ursul, dar era o figură pe care o mai văzuse o dată și care se anunță:

— Poșta!