În ce m-ai băgat, Dane?

Niciodată n-aș fi crezut că voi ajunge în postura asta aberantă și total ridicolă. Aș fi putut să-mi beau cafeaua și să stau tolănit la un serial la ora asta. Dar uite-mă aici, în șort de fotbal și jambiere, îndurând vântul unui noiembrie însorit, așteptând să particip la prima mea competiție de alergat.

Privesc în jur și văd o târlă de mașini parcate alandala pe întinsa pajiște încercuită de o pădure ornată în culorile toamnei. O grămadă de alți aiuriți n-au ceva mai bun de făcut într-o frumoasă zi de sâmbătă decât să alerge de nebuni vreo zece kilometri prin pădure la ceva cursă organizată de clubul local de atletism. Mi-ar trebui încă trei perechi de mâini să enumăr pe degete ce alte lucruri aș găsi mai plăcute decât să-mi dau duhul pe dealuri, gâfâind ca un porc de Ignat. Cu bucurie aș lua până și fierul de la nevastă-mea și aș călca toate așternuturile.

Dar oricine este tatăl unei adolescente știe cât de greu poate fi să refuzi rugămințile micii tale prințese.
„Tata, nu e bine să fii sedentar. Ai patruzeci și trei de ani. Trebuie să faci mișcare și you need to lose some weight, ok?”

Aparent, un meci de fotbal o dată la câteva săptămâni nu e satisfăcător pentru mica șantajistă emoțional.
„Norocul” meu este că-l am în viața mea pe Dan, care aleargă mai mulți kilometri într-o lună decât fac eu cu mașina. Weekend de weekend găsește câte-un traseu montan pe care să galopeze ca un armăsar de șaizeci de kile cu tot cu haine pe el. Dacă s-ar plictisi de IT, ar putea deveni cel mai rapid poștaș din sud-estul Europei.

„Hai și tu la trail run”, mi-a spus el. „O să fie mișto de tot. Traseul e destul de simpluț. Diferența de nivel este de doar 160 de metri pe doi kilometri, o urcare ceva mai abruptă. Apoi e drum relativ drept și o coborâre lungă, iar la final vom primi gulaș din partea organizatorilor.”.

Numai când am auzit „urcare abruptă” m-a luat cu amețeală. Dar am cedat în cele din urmă. Trebuia să scap de gura fiică-mii cumva. Și mi se și făcuse poftă de gulaș.

Îmi închei mai bine fermoarul la bluza de fâș și mă îndrept spre micul „festival” aflat la o sută de metri de parcare. Cu fiecare pas, sunetul basului din boxe devine tot mai pronunțat, precum și râsetele copiilor și voia bună a cursanților care împânzesc pajiștea. O duzină de căței aleargă de zor și deranjează covorul de frunze. Grupulețe de oameni de toate vârstele stau în cercuri și-și pendulează mâinile, picioarele și șoldurile ca într-o coregrafie amatoricească de bachata. Trebuie să recunosc, în aer plutește o veselie molipsitoare.

— Doamnelor și domnilor, răsună din boxe o voce foarte entuziasmată de bărbat, în cincisprezece minute vom da startul cursei de zece kilometri. Vremea se anunță numai bună pentru alergare. Soarele va fi cu noi pe toată durata dimineții, iar temperatura este de un plăcut unsprezece grade.

Zece kilometri. Un „plăcut” unsprezece grade… În ce m-ai băgat, Dane?

Îmi frec ochii cu vârfurile degetelor, încercând să nu mă gândesc la viitoarea tortură auto-indusă, apoi mă duc, împreună cu corăbiile mele înecate, la cortul cu cafea, unde două domnișoare cu brațele tatuate se bâțâie pe ritmul muzicii.

— Una scurtă cu lapte, te rog.

Întind cardul să plătesc, dar sunt întâmpinat cu un refuz.

— Cafeaua e gratis. Enjoy!

I-auzi!? Așa mai vii de-acasă. Gulaș și cafea. Așa să tot alergi până-ți vine rău.

Suflu ușor în pahar și sorb trei guri mici. Simt cum sângele se pune în mișcare. N-am avut vreme nici să merg la baie de dimineață. Cine pune cursele astea la nouă într-o zi de weekend merită să prindă numai roșu la semafoare.

Mă plimb printre oamenii care execută niște mișcări parcă extrase dintr-un film cu Jackie Chan, îmi încălzesc nasul cu aburii de la cafea și-l caut pe Dan prin mulțime.

„Nu-ți face griji” mi-a spus el. „Alergăm împreună. Va fi fain. Nu te stresa”.

Nu te stresa. Puține cuvinte sunt mai înșelătoare decât astea.

Am terminat băutura și acum simt cum stomacul meu parcă întoarce cheia la o Dacie veche. Mormăie puțin, dar se calmează numaidecât. Poate că halca de friptură de aseară a fost puțin overkill.

— Zece minute ne mai despart de startul cursei, spuse crainicul fără să-și fi pierdut din entuziasmul sâcâitor.

Unde naiba ești, Dane?

Dintr-odată ochii îmi pică pe o figură cunoscută care iese din pădure într-o fugă relaxată și vine spre mine.

— Salutare! Bine-ai venit! Scuze c-am lipsit. Am făcut o alergare scurtă de încălzire pe dealuri pe-aici.

Dan e tot un zâmbet de la o ureche la alta și câteva broboane timide de transpirație i-au apărut pe frunte. Îl privesc din cap până-n picioare și ridic o sprânceană.

— Nu, că tu nu ești sănătos la cap, spun eu băgându-mi mâinile mai adânc în mâneci, apoi în buzunar. Pantaloni scurți și maieu? Pe vremea asta? Nici măcar niște jambiere?

— Da, normal. E o vreme numai bună de alergat. Unșpe grade e de vis. Deja m-am încălzit.
Norocul lui că poate fugi repede și ăia de la sanatoriu nu l-ar putea prinde, că sigur l-ar lega și arunca cheia.

Precum un țânțar dopat cu Red Bull, Dan țopăie în fața mea și-și ridică picioarele până deasupra capului în mișcări demne de can-can francez.

— Nu faci o încălzire? întreabă el.

— Nu. Mi-e prea frig să mă încălzesc.

Râde de parcă aș am zis vreo glumă, apoi scoate din buzunărașul pantalonilor săi un pliculeț cilindric și cât un baton mic de ciocolată.

— Era să uit. Asta-i pentru tine.

Mă uit circumspect și iau plicul. Îl strâng ușor între degete și observ textura ca de muci.

— E un gel energizant pentru cursă. Când ești pe la mijlocul urcării spre pădure, să-l bei.

— Să beau chestia asta gelatinoasă? Nu, mulțumesc.

— O să te ajute, serios. Îți va da un boost de energie și e și bun la gust, cu aromă de portocale.

Mă uit chiorâș la gel, ridic din umeri, îi mulțumesc și îl pun în buzunar. La cât de alergăreț e Dan, sigur știe ce zice.

— În două minute vom da startul! duduie vocea din boxe de-mi zguduie pieptul.

Gloata de concurenți se grăbește către linia de start, iar însoțitorii se plantează pe margine, cu telefoanele scoase la interval, armate și pregătite de imortalizare. Dan și cu mine ne poziționăm undeva la mijloc. Nu s-a oprit din săltat nicio clipă de când ne-am întâlnit. Ai zice că și-a vârât ardei iuți undeva.

Mă uit în jurul meu la „competiție”. Câțiva copii, mulți oameni de vârsta mea și mai mici, dar și câțiva temerari trecuți de șaizeci de ani. N-o să mă fac chiar de rușine. Pe câțiva tot o să-i întrec. Până la urmă mai joc niște fotbal și acolo se și aleargă.

— Zece, nouă, opt…

Mă uit la Dan care în sfârșit s-a oprit din sărit și s-a poziționat cu un picior în față, gata să pornească. Am o vagă impresie că nu va sta cu mine.

— Trei, doi, unu, START!

În surle și trâmbițe, urale și chiuituri — niciuna ale mele — pornesc în prima mea cursă de trail. După cum mă așteptam, bunul și scumpul meu prieten Dan țâșnește puternic precum o gazelă și grațios ca un fluturaș și abandonează „balastul” în urmă. De câteva ori întoarce capul și-mi face semne frenetice să-l urmez, dar dacă el crede că eu pot să mențin ritmul lui de cal de cursă, plicurile lui cu muci i-au afectat creierul. Îl las în plata Domnului și-mi văd de alergarea mea.

Valuri, valuri de oameni mă depășesc pe toate părțile, de la tați cu copii în spinare, la tinere cu căței, la septuagenari bine îmbrăcați. Dar nici eu nu mă las mai prejos și întrec pe câțiva care se vede că au venit doar să se bucure de natură, să facă un mic jogging… și probabil să mănânce niște gulaș. Îmi plouă în gură numai când mă gândesc.

După câteva minute îmi desfac fermoarul bluzei și-mi suflec mânecile. Mențin un ritm susținut care îmi permite să mă bucur de natura vopsită arămiu din jurul meu și să nu mă spetesc prea tare încă de la început. Alergăm pe un drum de țară și din când în când trecem pe lângă case bătrânești unde suntem întâmpinați de locatari cu aplauze și încurajări, precum și lătrături de la dulăii lor.

Încep să mă simt tot mai bine. Frigul a dispărut, mușchii s-au încălzit și soarele ne încurajează și el. Alerg fără să știu cât timp a trecut, câtă distanță am parcurs sau cât mai e. N-am ceas din-ăla deștept cum văd că poartă toată lumea în jurul meu precum o piesă obligatorie a uniformei de alergător.

Zâmbesc și fredonez în cap „T.N.T” de la AC/DC, însă după ce cotesc pe lângă niște copaci, creierul schimbă discul la „Highway to Hell”. Cam la o sută de metri în fața mea se ivește o monstruozitate de deal. „Mini-muntele” a tăiat elanul tuturor alergătorilor ajunși înaintea mea, formând o linie șerpuitoare, ordonată care urcă treptat către vârful acestui „Golgota”.

Cu moralul târându-se undeva în spatele meu, mă apropii de baza dealului, unde văd o aglomerație de oameni în fața unei mese. Pe masă, frumos aranjate precum niște soldăței, sunt așezate multe pahare de plastic cu apă și două platouri mari cu banane tăiate. Doi băieți și o fată au grijă ca paharele noi să fie umplute, bananele tăiate și alergătorii încurajați.

Dau pe gât trei pahare de apă și înfulec o jumătate de banană. În timp ce molfăi, privesc îngrozit urcarea și mă gândesc la canapeaua mea moale și la serialele mele care râd de mine acuma.

Inspir adânc, îmi dau două palme peste obraji și pornesc în urcare. Cinci minute mai târziu gâfâi ca o locomotivă pe aburi. Picăturile de transpirație îmi pică în ochi și mă ustură, iar inima pare că se izbește cu capul de cavitatea mea toracică în încercarea de a mă face să pun capăt calvarului.
După încă vreo cinci minute cât cinci ore, mă opresc, mă sprijin cu mâinile de coapse și încerc să nu-mi dau duhul. Câțiva buni samariteni mă întreabă dacă mi-e rău, dar îi asigur cu un deget ridicat și un zâmbet strâmb că-s în regulă. Pe dracu. Capul îmi vâjâie și-mi vine să dau afară tot ce am în stomac. În ce m-ai băgat, Dane?

Ia stai puțin! „Mucii” lui Dan. Am și uitat de ei. Mă caut prin buzunare și găsesc plicul „magic”. Îl desfac la un capăt și mirosul de portocale sintetice mă lovește. Inspir adânc de parc-am dat gata o pălincă și înghit conținutul. E vâscos, lipicios, dar surprinzător de gustos. Mă asigur că storc și ultima fărâmă de gel, bag ambalajul în buzunar și o iau din loc.

Nu știu dacă e doar placebo sau chiar acționează precum spanacul lui Popeye, dar după câteva minute parcă-mi recapăt vâna. Mă încurajez în gând, îmi zic vorbe de duh, îl înjur pe Dan și tiptil, tiptil, ajung în vârf. Mă sprijin de un copac și mă bucur de parcă n-aș mai avea încă vreo cinci kilometri de alergat, dar cel puțin dobor dealul, iar din spusele lui Dan alte urcări nu mai sunt.

Mă șterg de sudoarea de pe frunte, expir puternic și pornesc. Pe principiul „să moară și capra vecinului”, mă bucur că și ceilalți concurenți din jur suferă la fel ca mine. Altfel treci peste vremuri de restriște când ai companioni.

Stâng, drept, stâng drept, inspiiiiră, expiiiiiră. Drumul într-adevăr devine mai domol și, în afară de câteva excepții, e aproape plat. Gelul lui Dan începe să-și facă efectul. Simt că pot alerga încă zece kilometri. Încep din nou să depășesc pe unii, pe alții. Știam eu c-o să mă descurc și n-o să mă fac de râs.
Poate fiică-mea are dreptate și ar trebui să fac sport mai des. Chiar te face să te simți mai bine. Inspir adânc aerul curat al pădurii și ascult foșnetul frunzelor în adierea vântului. Poate ar trebui să facem o drumeție cu cortul și…

Subit, o alarmă se declanșează, una incredibil de puternică și imposibil de ignorat. Un fior îmi străbate șira spinării și groaza îmi curentează inima care, săraca, de abia se liniștise. Alarma n-o aud cu urechile, ci o simt. Simt cum lupte puternice se dau în interiorul meu, cum porcul ce și-a făcut casă temporară în stomacul meu cu o seară înainte se luptă pe viață și pe moarte cu gelul energetic a lui Dan și, precum un chiriaș neplătitor, riscă să fie evacuat.

Cu fiecare pas, salve de avertisment sunt trimise în urma mea. Îmi întorc capul rușinat și-mi cer scuze de la tânăra ce mă urmează. Încerc să rezolv problema încordându-mi zona dorsală, dar degeaba.
Măresc viteza și privesc în jur căutând soluții de urgență. Pădurea nu e suficient de deasă pentru a-mi acorda intimitatea de care am nevoie.

Pe moment se lăsă un armistițiu și respir ușurat. Poate are să țină până ajung acasă. Alerg din ce în ce mai repede, conștient de pericolul zăbovirii prea mult în situația mea într-o pădure super aglomerată și destul de cheală. Dar, dintr-odată, conflictul reîncepe. Și e mai năprasnic decât înainte.
Armistițiul a eșuat. Nu mai e cale de întoarcere. Alea iacta est.

CE DRACU MI-AI DAT SĂ MĂNÂNC, DANE?

Dau naibii oboseala și-mi iau picioarele în spinare de-mi sfârâie călcâiele. Este incredibil ce poate face corpul când este… motivat. Depășesc o grămadă de oameni cu această nouă putere descoperită înăuntrul meu. Fac pașii mari, tot mai mari și tot mai rapizi. Controlul respirației s-a dus pe apa sâmbetei. Gâfâi ca un catâr bătrân legat la o căruță de lemne.

Privesc în continuare în jur și tot nu văd un desiș ferit. Tic-toc-tic-toc. Cruntul război e tot mai aproape să revendice un nevinovat — pe mine. Ajung la vale, iar viteza mea crește vertiginos. În situația mea nu-mi permit să-mi fie frică de căzături. O față zgâriată e cea mai mică dintre problemele mele. Simt o presiune imensă în jurul buricului. Mă rog și gâfâi. Gâfâi și mă rog.

Dintr-odată aud muzică. Fie e vorba de un cor de îngeri care mă cheamă în ceruri, fie sunt aproape de zona de start. Mai găsesc o rezervă de energie și o trimit pe toată în picioare. Cu salturi uriașe depășesc pe oricine stă în calea mea și aud chiar și câteva încurajări. De-ar ști ei travaliul meu, m-ar compătimi. Copacii se răresc, drumul devine tot mai plat, iar muzica duduie tot mai tare.
Ies din pădure precum o căprioară alergată de lup și intru în linie dreaptă spre finiș. Vântul șuieră pe lângă urechi, sudoarea îmi arde ochii și inima e pe cale să-și dea demisia. Creierul mi-e ca o majoretă care mă încurajează să nu mă fac de mândră minune în fața a zeci de oameni în timp ce presiunea din stomac aproape atinge apogeul.

Îl zăresc pe Dan lângă linia de sosire cu o medalie în jurul gâtului și cu o față pe care i se citește mândria.

— Bine, bă! Așa! Nu te lăsa, dă-i, dă-i, dă-i! urlă Dan către mine. Mamă ce viteză ai! Incredibil! Bagă mare!

Trec linia de finiș și cu un salt brusc spre stânga mă feresc de biata fată care așteaptă să-mi pună medalia de participare în jurul gâtului și fug și mai abitir către parcare, în speranța că voi ajunge acasă înainte să fiu nevoit să merg la spălătorie.

— Hei, stai! Unde te grăbești? Dar cu gulașul cum rămâne? strigă Dan descumpănit în urma mea.

— Băga-mi-aș ceva în mucii tăi, Dane!