Viața merge înainte

Sergiu stătea pe balcon, fuma și privea în jos: cât de ușor ar putea să termine cu toate. A spus asta de nenumărate ori, dar niciodată cu intenție deplină. Nu avea curaj. În plus, cine i-ar fi hrănit cățelul dacă el ar fi plonjat în cap de la etajul patru? Sigur nu fosta nevastă care plecase pe plaiuri mai calde și strălucitoare împreună cu unu’ cu o mașină cât creditul lui pe garsonieră.

Trăgea din a treia țigară înainte de micul dejun și sorbea cafeaua neagră dintr-o cană ciobită și cu toarta ruptă. Se așeză pe un scaun alb de plastic și-și sprijini picioarele de balustradă. Soarele se instalase comod pe cer de ore bune până ce s-a trezit și Sergiu. Oricum era weekend și n-avea unde merge.

Lângă el se tolănea un maldăr încâlcit de blană maronie cu alb, cu un bot negru și două urechi ascuțite căruia îi spunea Gelu. N-a înțeles niciodată de ce animalele nu pot avea nume normale românești. Prea mulți „Grivei”, „Lăbuș”, „Miți”, „Rex” sau nume străine. Ăsta arăta ca un Gelu. Gelu era un tomberonez de rasă pură pe care l-a găsit rănit și pricăjit cu cinci ani în urmă dând târcoale blocului.

Așeză cana goală pe masa din plastic alb. Atunci, Gelu își roti capul spre el, îl privi cu ochii sfredelitori și negri și lătră de două ori.

— Vrei să te piși, este? spuse Sergiu. Eu primul.

Se ridică și se duse la baie, își făcu nevoile, se spălă pe dinți și pe ochi și se îmbrăcă cu prima pereche de blugi pe care-o găsi și primul tricou ce nu mirosea. Luă zgarda de pe teancul de facturi neplătite și-o legă la gâtul cățelului. Coborâră scările și când ajunseră la parter, negreșit se deschise ușa de la apartamentul doi, care dezveli un corp mărunțel și veștejit, acoperit cu un capot roșu și ros de ani și un păr violet țipător împânzit cu bigudiuri și mirosind a șampon de trandafiri. Gelu vru să sară în întâmpinarea vecinei, dar Sergiu îl trase numaidecât.

— Sper că nu-ți vei plimba potaia pe sub geamul meu din nou, spuse doamna Eugenia. M-am săturat să simt miros de urină de câine în bucătăria mea.

Doamna Eugenia era o mâine-poimâine octogenară dulce ca moarea și mai sprințară decât mulți oameni de jumătatea vârstei sale. Pe lângă serviciul neoficial de paznic al scării și cameră de supraveghere mobilă, era și contabila asociației de proprietari.

— Bună dimineața, spuse Sergiu monoton. Niciodată nu-l plimb pe Gelu pe-acolo.

— Ei lasă că știu eu, spuse ea războinic. V-am văzut de mai multe ori. Legea spune că trebuie să-l duceți în parcul de căței pentru a-și face nevoile.

— Nu exista așa o lege, doamna Eugenia. Din nou: nu ne plimbăm pe sub geamul bucătăriei dumneavoastră. Lui Gelu nu-i place mirosul de prăjeală.

— Colac peste pupăză, nici nu plătiți întreținere pentru el deși sunt ferm convinsă că ar trebui, continuă ea ignorându-i obrăznicia.

Era prea dimineață pentru Sergiu să-și pună mintea cu ea. Și în același timp, aveau aceeași discuție periodică.

— Nu-i nevoie. Nu prea face duș Gelu. Îi place mai mult să se lingă.

— Tineretul din ziua de azi… Mincinoși și neobrăzați, bolborosi ea și închise ușa, după care o încuie cu cel puțin trei rânduri de lacăte.

Oare pentru cât timp va mai fi încadrat în „tineretul din ziua de azi”? Avea totuși patruzeci și unu de ani.

Gelu se ridică pe labele din spate și împinse ușa de la intrare cu clanța stricată și ieșiră afară. Sergiu inspiră adânc aerul plăcut de Aprilie, apoi își aprinse o țigară.

— Și vă rog să nu mai fumați pe casa scării! Îmi pute holul ca într-o crâșmă.

Mai că nu-și scăpase obiectul viciului dintre buze când o auzi pe doamna Eugenia cum îi urlă în ceafă de la geamul bucătăriei aflat lângă intrarea în scară. Sergiu ar fi putut să-i spună că el mereu își termină țigara înainte să intre în scară și că în crâșme nu se mai fumează de ani buni, dar deja simțea cum îi pulsa capul. Mai bine pleca decât să-i dea apă la moară cu niște vorbe de duh. Era de parcă hoașca bătrână funcționa pe bază de scandal. Se încărca cu certuri, apoi se ducea și mai tricota un pulover pentru nepoți sau să hrănească porumbei în parcuri sau ce naiba mai făceau bătrânii să se distreze.

Gelu, neimpresionat de discuția lor, porni să-l plimbe pe Sergiu. De la gardul viu, la copac, la gardul casei dintre blocuri ce aparținuse unui securist, la o mașină, la alt copac, la altă mașină, la tomberoanele vechi și murdare, cățelul mirosea tot și avea grijă să-și marcheze teritoriul.

Sergiu îl urma îndeaproape, afundat în gânduri. Aprilie era o lună cu greutate. Era luna în care se logodise. Deși au trecut patru ani de la divorț, mintea îl mai tortura cu imagini cu fosta soție. În loc să-i scoată în evidență părțile negative, năravurile, mișelia ei și trădarea, creierul îl inunda cu amintirile plăcute, cu părul ei lung precum spicul de grâu, mirosul dulce al parfumului de cireșe cu scorțișoară, pielea precum mătasea, ochii albaștri ca spuma mării și buzele…

Își scutură violent capul și-și lovi fruntea cu podul palmei. De ce-și făcea asta? De ce nu putea trece peste? De ce o vedea în toate femeile cu care se culcase în anii ăștia? De ce numai pronunțarea numelui îi accelera incontrolabil inima? De bou. De aia.

S-a mutat în oraș pentru ea cu șase ani în urmă. S-au căsătorit cu cinci ani în urmă și a fost părăsit cu patru ani în urmă. Totul a fost precum o depilare inghinală cu ceară: foarte rapid și foarte dureros. Noul ei iubit doldora de bani a avut grijă să-l depileze. În ziua x primise actele semnate de la avocat, în ziua x+1 judecătorul — prieten cu Don Juan-ul hoț de neveste — pronunțase divorțul. Mai mult dura o constipație.

Prietenii lui au fost de fapt prietenii ei și toți, fără excepție, îi luaseră partea fostei soții. Cine știe ce le-a spus ea ca să iasă cu fața curată. El n-a mai avut ocazia să se apere. Toți i-au întors spatele. S-a trezit peste noapte singur, trădat și cu o datorie pe treizeci de ani la bancă, pe care-a făcut-o doar pe numele lui într-un exces de prostie crasă.

De atunci n-a mai avut nicio relație serioasă. Doar aventuri scurte. De fiecare dată când simțea că un mugur de sentiment încolțea, îl stârpea din fașă. Nu mai voia nopți nedormite și plânse. Nu mai voia să simtă cuțitul în spate. Îl voia doar pe Gelu care n-avea să-l părăsească. Gelu care deodată începu să tragă mai abitir de lesă.

— Stai încet! Unde mă duci?

Dar după ce-și ridică privirea, zări unde-l ducea. Era vechea prietena a lui Gelu, o maidaneză surprinzător de curată care tot dădea târcoale cartierului. Gelu, fiind un mascul deplin — nu-l lăsa inima pe Sergiu să-l priveze de bijuterii — avea un interes foarte ridicat pentru ea. Dar Sergiu n-avea niciun interes să fie bunic.

— Las-o în pace sau te bag la duș rece.

Sergiu trase de lesă și-o hâșâi pe maidaneză care fugi cu coada ridicată, arătându-i lui Gelu ce pierde că nu scapă de stăpân. Acesta scheună și mai că scoase și-un oftat.

— Lasă, băiete. Mai bine așa decât să-ți frângă inima cu vreun alt vagabond.

Se plimbară până în parc, pe malul râului, pe lângă sala polivalentă, stadionul municipal, casa de cultură timp în care Gelu se mirosi cu fiecare cățel pe care-l întâlniră. După câteva ore de hoinărit, lui Sergiu i se făcu foame și porniră înapoi spre casă. Pe drum se opriră să cumpere două beri și niște oase.

Ajunși în fața scării, Sergiu o zări pe doamna Eugenia prin geamul din bucătărie, ca de obicei, învârtind de zor într-o oală, apoi verificând aluatul pus la dospit, punând ceva în cuptor și toate cu o viteză greu de egalat. Se opri să-și termine țigara. Știa că în acel tăvălug de gătit, doamna Eugenia își găsea timp să-l verifice dacă încalcă legea sacră de a nu intra în scară cu „țigara-n bot”. Trase ultimul fum, o stinse de un copac și-o aruncă la coș. Regulamentar.

Vru să urce scările, când apartamentul doi își deschise poarta către el.

— Mâine vă aștept între orele 19:00 și 20:00 să plătiți întreținerea. Vă rog să nu întârziați, că altfel vă trec la datornici.

Sergiu n-apucă să răspundă că ușa se închise degrabă. O mireasmă îmbietoare și hipnotică de friptură la cuptor și clătite cu vanilie se strecură afară pe ușă, îi pătrunse în nări și-i inundă gura. O fi o hoașcă bătrână și acră, dar știe găti.

Intră în apartamentul lui care mirosea a aer stătut, țigări, praf și doze de bere. Îl dezlegă pe Gelu care se duse pușcă la bolul lui. Îi turnă punga de oase și-i umplu bolul cu apă. Apoi se duse la frigider să vadă ce ar putea mânca și el. Nu găsi mare lucru. Niște mezeluri vechi, cașcaval, tăieței pentru supă instant, un borcan de zacuscă, niște iaurt expirat. Mai bine mânca Gelu decât el.

Își făcu un sandwich cu pâine veche și se trânti pe fotoliu cu berile. Porni un serial la întâmplare de pe Netflix și acolo rămase până ce soarele apuse. Băuse toate cele șase beri și așeză dozele lângă fotoliu, adăugând la colecția de câteva zeci pe care își tot promitea că le va strânge. Așa cum și-a promis că va repara ușa de la intrare pe sub care intra curentul sau robinetul de la baie care picura neîncetat.

Cu serialul rulând pe fundal, se pierdu în adâncurile rețelelor de socializare unde vedea ce mai făceau oamenii din fosta lui viață. Prietenii din copilărie sau din orașul natal, oameni cu care n-a mai ținut contactul pentru că nu mai avea loc de fosta soție care îi devenise întreaga viață. Apoi, intră pe profilul ei. Știa că nimic bun n-avea să iasă din asta, dar o forță invizibilă îl trăsese de degete să-i scrie numele în câmpul de căutare. Mâinile îi transpirau tot mai abitir cu fiecare literă din numele ei pe care-o scria. Apăsă pe chipul și fuse inundat de o multitudine de fotografii postate recent din vacanța ei din Santorini împreună cu…ăla. Un corp de zeiță, sâni perfecți puși în valoare de costumul de baie minuscul, pielea strălucindu-i în soarele egeean, picioare kilometrice și un fund jucăuș care stătea în poalele unei brute musculoase cu mai mult păr pe piept decât avea el pe tot corpul.

Creierul îi urla din răsputeri s-o blocheze, să închidă telefonul, să-și vadă de viață și s-o uite. Dar un creier rațional putea fi oricând eclipsat de o inimă care mai avea ceva de zis.

Suspină. Închise televizorul, îl pupă de noapte bună pe Gelu și se duse la culcare. Cu puțin noroc, avea să adoarmă până ce soarele va răsări și va trebui să meargă la muncă.

*

Nu reuși. Ii picară ochii în gură toată ziua de muncă. Norocul lui că service-ul era un loc gălăgios, altfel aproape adormea întins pe spate sub o mașină în timp ce-i făcea revizia.

Se schimbă din salopeta mânjită cu ulei, se urcă în autobuz și după câteva zeci de minute de târâș prin traficul infernal, ajunse în stația din cartierul său. Se uită la ceas: 18:45. Avea vreme să treacă pe la bancomat să scoată banii de întreținere, apoi să-și mai ia niște beri și poate un sandwich de la brutărie și să ajungă la doamna Eugenia înaintea altor vecini. N-avea niciun chef să stea până ce baba termina de pălăvrăgit cu toată lumea. Mereu avea subiecte de abordat. Odată a stat patruzeci de minute la rând în fața apartamentului numărul doi până ce aceasta a terminat să se sfădească cu o vecină despre ceva candidat la președinție. Femeia aia ar fi fost în stare să se certe și cu oglinda.

Intră în supermarketul din cartier. Nu luă coș pentru că n-avea de cumpărat multe: niște bere — cea mai ieftină —, cipsuri — cele mai ieftine — și boabe pentru căței — nu chiar cele mai ieftine. Se duse spre singura casă de marcat, dar spre surprinderea lui, dădu peste o coadă de vreo șapte persoane la capătul căreia se auzea o discuție în contradictoriu. Se ridică pe vârfuri și se zgâii peste umerii colegilor de suferință. Nu fuse extraordinar de surprins când văzu că agitatoarea nu era alta decât doamna Eugenia, mică, violetă, cochetă și plină de draci.

— Nu este normal, domnișoară, ca pe raion să scrie unsprezece lei, iar aici să mă taxați treisprezece, zise ea către casiera de nici douăzeci de ani, vizibil depășită de situație. Este hoție pe față.

— Doamnă v-am mai spus că nu-i vina mea, nu eu pun etichetele pe raion. Eu doar scanez…

— Și să vă mai spun ceva, continuă doamna Eugenia și un oftat colectiv se auzi de la coadă, săptămâna trecută am cumpărat de la dumneavoastră șase iaurturi, iar unul era expirat. Acum două zile am luat o plasă de mere și cel puțin trei erau lovite sau mucegăite. Ce fel de produse aveți aici?

— Eu doar le vând, doamnă…

— Ce ar trebui să mă aștept de la astea? continuă ea și înșfăcă și agită ceea ce suna ca o pungă de cereale pentru micul dejun. Să mă aștept și la astea că-s stricate? Dau și un braț de bani pe ele că sunt dintre cele mai calitative, așa cum am văzut în reclame la televizor…

— Haide, mamaie, că îmbătrânim aici! o întrerupse bărbatul aflat în fața lui Sergiu. N-aveți treabă în altă parte? Ce naiba!

Războinica Eugenia se întoarse brusc căutându-l cu o privire sfredelitoare pe tupeist, dar ochii îi picară pe Sergiu, iar femeia deveni vizibil agitată. Vârî în grabă punga în plasa ei veche și roasă, se întoarse spre casieriță, îi lăsă banii și plecă aproape în fugă. De ce s-o fi speriat așa de el? Credea că îi va face observație că nu era acasă fix la ora începerii programului de colectat întreținerea, pregătită cu catastiful și chitanțele?

Coada se topi în două minute după ridicarea barajului, apoi Sergiu se duse la brutărie să-și ia cina. Până așteptă după sandwich, ceasul se făcu 19:13. La naiba. Se și vedea mâncându-l la coadă. Dar uneori soarta îi zâmbea și lui și când ajunse în scară nu venise nimeni încă.

Bătu la ușă și doamna Eugenia îi deschise și-l pofti înăuntru. Avea obrajii roșii și respira greoi de parcă alergase de la magazin până acasă.

— Bună seara! Poftim!

Sergiu intră, se descălță — făcuse o dată greșeala să intre încălțat și primise o lecție de zece minute despre bună purtare — și se duse în sufrageria ei. Televizorul mergea în surdină pe un canal de știri unde trei bărbați transpirați și o femeie prea fardată se certau ca la ușa cortului. Mobila era veche, dar foarte curată, vitrina fără urme de degete, pernele de pe canapea aranjate la boloboc, covorul aspirat la perfecție, cu ciucurii parcă pieptănați, icoanele și tablourile cu ea și soțul fără moleculă de praf. Iar lângă canapea era fotoliul: vernil, ros de ani, cu spătar înalt și decorat cu ornamente florale. Pe mânerul drept se sprijinea un baston negru, pe cel stâng era frumos împăturit ultima ediție a unui ziar. La picioare era o pereche de papuci de casă negri, iar în spate un lampadar vechi, cu un bec ce emana o lumină caldă. De fiecare dată când Sergiu venea la plătit, lampadarul era pornit, iar ziarul era mereu schimbat și frumos împăturit. Deasupra televizorului era un tablou alb-negru ce înfățișa un bărbat tânăr, frumos, cu pomeți pronunțați, păr brunet, ochi albaștri și îmbrăcat în costum popular.

— Optzeci și doi de lei, spuse ea și-i întinse chitanța.

— N-am decât o bancnotă de două sute. Așa mi-a dat bancomatul.

— Nicio problemă. Am rest.

Mereu pregătită doamna contabilă.

Salută și urcă spre apartamentul său. Cum ajunse la etajul patru, Gelu începu să latre entuziasmat că în sfârșit va fi dus la toaletă. Sergiu descuie ușa și cățelul dădu s-o zbughească pe lângă el, dar fuse pe fază și-l prinse la sub braț ca pe-un butoiaș.

— Unde o zbughești așa? Ai răbdare să pun berea la rece.

Intră în casă și văzu lângă ușă o grămăjoară de firimituri și covorașul de la intrare îndoit.

— Iar mănânci ca un porc? îl mustră el. De ce tot cari boabele din bucătărie în hol? Fix de măturat după tine am eu chef după o zi de lucru.

Dar Sergiu nu mătura niciodată firimiturile pe care le lăsa Gelu lângă ușă. Le împingea cu piciorul sub pantofar. Ce nu vezi, nu există.

Îl scoase pe Gelu la o plimbare rapidă, apoi se întoarseră acasă și Sergiu înfulecă sandwichul, bău două beri, își mai făcu inima rea pe rețelele de socializare, apoi se duse la culcare. Mâine avea să fie o zi foarte dificilă pentru el.

*

O zi specială merita o îmbrăcăminte specială. După ce a ieșit din tură, s-a dus în vestiar și s-a schimbat din salopeta de serviciu în blugi Denim albaștri aproape noi, o cămașă albă de bumbac și o maletă vișinie ce i se ridica pe gât precum o plantă cățărătoare. S-a încălțat cu o pereche de papuci din piele cu toc pe care ultima data i-a avut în picioare la dansul mirilor. S-a parfumat cu cadoul de nuntă oferit de fosta soție. A decis că avea să-l folosească doar la ocazii speciale și mai specială decât aniversarea zilei în care-i ceruse mâna nu exista pentru el. Era în același timp cea mai frumoasă și mai dureroasă zi din viața sa. A fost începutul dezastrului. Cu fiecare an în care serba acea zi, se disprețuia puțin mai mult. Dar nici s-o ignore nu putea. Nu i se părea corect față de ei și trecutul lor. Acel „da” rămăsese cel mai frumos cuvânt pe care-l auzise vreodată și merita rememorat — sau comemorat — de fiecare dată.

Stătea în fața restaurantului unde s-a întâmplat evenimentul. Cu inima cât un purice, își schimba greutatea de pe un picior pe altul. Fluturii din stomac porniseră o adevărată horă și respirația îi era îngreunată. Pusese bani deoparte câteva luni pentru acea seară. De ce oare își făcea asta în fiecare an? Poate pentru că n-avea pe cineva care să-i dea două palme de trezire și să-l scoată la o bere ca între băieți, o bere de „uit-o naibii și hai să agățăm ceva”.

Păși în restaurantul doldora de oameni și fuse condus la masa de două persoane pe care o rezervase. Era primul care ajunsese și singurul care avea s-o facă. Deziluzia putea distorsiona realitatea. Ea n-avea să vină. Dar el nu voia să riște s-o rateze.

Comandă exact același lucru pe care și-l luase în acea zi: un antricot de vită în sânge, cu cartofi dulci, sos de capere, fructe de pădure și scorțișoară, ceapă caramelizată și o sticlă de vin roșu sec. Ospătarul îi aduse sticla, îi turnă în paharul de cristal și Sergiu sorbi cu plăcere.

Privi în jur la cuplurile de îndrăgostiți, la grupurile de prieteni, la bătrânii care cu încăpățânare se țineau de căsnicie încă dinainte să se fi născut el și mai luă o înghițitură mare de vin. Încercă să nu se compare cu ei, dar era un efort sortit eșecului. Ei de ce puteau? El de ce n-a reușit? De ce n-a fost în stare să-i ofere fostei soții ce avea nevoie? A iubit-o — și încă o iubea — cu ardoarea omului dispus să-și șteargă trecutul pentru a face loc unui viitor doar cu ea. Nici până în acea zi nu știa ce-a făcut de a împins-o în brațele altcuiva, dar de un lucru era sigur: era vina lui.

Fără să bage de seamă, termină jumătate de sticlă de vin înainte să-i fi venit friptura. Ceru un pahar cu apă. Nu voia să-și înece amarul chiar atât de repede. Admira estetica rustică a restaurantului, mai trăgea cu urechea la discuțiile celorlalți, se juca cu tacâmurile, cu oliviera, cu fața de masă impecabil de albă. Orice numai să nu scoată telefonul. Era o seară specială și voia să fie prezent cu întreaga sa fire — și-i era groază de ce-ar putea vedea pe pagina profilului ei. Când ușa se deschidea, își rotea capul spre intrarea cu inima lovindu-i cu putere în piept de-i mișca maleta. Se credea într-un film de dragoste în care iubita protagonistului își va da seama ce greșeală a făcut și va veni alergând înapoi la dânsul. Vor plânge unul în brațele celuilalt, se vor săruta pasional, iar toți figuranții din jur îi vor aplauda.

Ospătarul îl trezise din visare cu cina pregătită la perfecție.

Sergiu goli sticla în pahar și începu să mănânce cu poftă. Aburii alcoolului lucrau împreună cu aroma suculentă a cărnii pentru a-l detensiona și a-i relaxa umerii încordați. Termină de mâncat și se rezemă fericit pe spătar. Era binedispus de-a dreptul, prima dată după multe luni. În colțul gurii chiar îi încolțise un mic zâmbet. Muzica era pe gustul său. Se unduia ușor pe scaun, singur la masă, dar nu și-n capul său. Acolo era la dansul mirilor împreună cu fosta soție, fericiți și îndrăgostiți.

— Să vă fie de bine, spuse ospătarul. A fost totul în regulă?

— Da, absolut minunat, spuse Sergiu zâmbind.

— Vă mai aduc ceva? Un desert?

Sergiu refuză desertul. Nu era mare fan de chestii dulci, dar parcă ar mai fi băut un pahar de vin. În schimb, comandă o sticlă de apă. Nu voia să se amețească și mai tare.

Își întinse picioarele pe sub masă și-și împreună mâinile pe burtă. Nu era o poziție potrivită pentru un astfel de restaurant, dar nu-i păsa. Simțea căldura plăcută a fericirii pentru prima dată de mult timp. Plutea pe un norișor în bătaia plăcută a soarelui, într-o vie doldora de struguri, purtat pe acorduri de jazz.

Fericirea însemna și vulnerabilitate, iar Sergiu își lăsă garda jos. Scoase telefonul din buzunar și intră pe rețelele de socializare parcă ghidat de forțe supranaturale. Totul se petrecu cu o viteză amețitoare de parcă degetele aveau propria minte diabolică. Precum un dependent care-și înfige seringa în venă, Sergiu intră pe profilul fostei soții. Îi văzu chipul fără de cusur și zâmbetul ce ar fi putut eclipsa însuși soarele. Îi privea fericirea din ochi și zâmbi și el.

Citi primele cuvinte de la postare. Apoi scăpă telefonul, buza de jos îi zvâcni incontrolabil și lumea i se nărui.

Fosta lui soție, femeia care era întreaga sa lume, se logodise. Iluzia se destrămă. Privi încă o dată spre ușa restaurantului. N-avea să vină niciodată. Șiroaie de lacrimi îi curgeau pe obraji. Când ospătarul îi aduse apa, Sergiu ceru o sticlă de vin.

Apoi încă una.

*

Ieși din restaurant escortat de ospătarii care doreau să plece și ei acasă. Porni spre casă prin bezna miezului nopții, dar înainte făcu un ocol pe la un non-stop de unde își cumpără încă o sticlă de vin la PET. Viața i se desfășura pe pilot automat. Controlul și-l pierduse demult, poate chiar cu patru ani în urmă. Mergea sprijinindu-se de pereții clădirilor. Cei puțini oameni ce mai erau pe stradă îl ocoleau. Pentru ei era doar un alt bețiv în creierii nopții, un terminat. Un nimeni.

Se oprea doar să mai bea din sticlă. În mâna stângă îți ținea telefonul cu ecranul spart și din când în când făcea refresh la pagina profilului fostei soții. Spera că se ținea de farse, că avea să-i scrie că se va întoarce la el, că și-a dat seama că este singurul bărbat pentru ea. Dar ușor, ușor, nici el nu mai credea asta.

Simțea că trotuarul îi fuge de sub picioare. Cutremurul din suflet se răsfrângea asupra întregii lumi. Voia ca totul să dispară. Voia ca el să dispară. Dădu pe gât și ultima picătură de vin și abandonă sticla în mijlocul drumului.

Ajunse acasă după o vreme. Corpul începea deja să-l pedepsească pentru abuz. Capul îi pleznea, stomacul amenința să evacueze cina, picioarele voiau să-i pună piedică. Și subit, i se rupse filmul.

*

Se trezi în pat. Era îmbrăcat cu aceleași haine și duhnea a alcool. Părul îi era dezordonat, gura uscată, limba aspră și capul ca străpuns de ace. Bâjbâi după telefon și-l găsi strivit sub el. Ignoră apelurile pierdute de la șef și intră pe profilul fostei soții. Postarea era tot acolo. Mii de aprecieri, sute de comentarii. Apăsă și el butonul de like și ultimul strop de demnitate îl părăsi. Se ridică în șezut și aproape căzu pe partea cealaltă de amețeală.

Intră în baie unde îl lovise un puternic miros de vomă. Măcar a avut inspirația să nimerească wc-ul, chit că n-a tras apa. Se spălă pe dinți, se clăti pe față și se privi în oglindă. Apoi își scuipă reflexia.

Ieși din baie și-l strigă pe Gelu. De obicei cățelul îi dădea târcoale când se trezea de dimineață. Îl strigă din nou și nimic. Se uită la oră: 12:56.

Dumnezeule! Săracul Gelu probabil a făcut pipi pe el. Dar unde s-o fi ascuns?

Păși în hol printre papucii din piele aruncați anapoda și rămase împietrit. Înghiți în sec și înjură în șoaptă. Ușa era larg deschisă.

Verifică televizorul, banii din sertar, electrocasnicele, totul era la locul lui. Nu fuse furat. Gelu n-a deschis niciodată ușa de unul singur, asa că singura explicație era că el însuși, idiotul naibii, o lăsase deschisă când se târî în casă, iar cățelul a fugit.

Simți un fior rece traversându-i spinarea. Prietenul lui fugise. Încă un prieten de-ai lui fugise. Se încălță cu o pereche de adidași, închise ușa și se grăbi cât putu de tare pe scări. Capul îl pedepsea cu fiecare treaptă pe care o cobora și stomacul îl ardea.

Ieși în curtea din spatele blocului și începu să-l strige. Dar Gelu nu era pe nicăieri. Tot ce reuși, fuse să aducă la geamuri vreo doi vecini care se întrebau cine-i striga ziua în amiaza mare.

Merse traseul pe care-l urmau în fiecare zi, dar nici urmă de cățel. Îi era groaznic de sete. Se simțea de parcă mâncase nisip și băuse apă de mare.

Dădu târcoale întregului cartier de câteva ori. Îi era groază să nu fi scăpat în stradă și să-l fi lovit vreo mașină. Sau să se fi dus în pădurea din apropiere și să fi fost atacat de vreo haită de vagabonzi.

După o oră de căutat, Sergiu se întoarse acasă descumpănit. De ce-a fugit? Acasă avea mâncare, scărpinături, dezmierdări, dragoste, mingea lui preferată, canapeaua lui preferată. N-avea de ce să-l părăsească. Nu și el.

Făcu un duș rapid, mâncă niște mezeluri vechi și un măr și fugi la serviciu. Va îndura urletele șefului, va lucra peste program, apoi îl va căuta pe Gelu.

*

În jurul orei 21:00, închise atelierul, se urcă în mașină și porni în căutare. Postase pe internet pe câteva grupuri anunțul dispariției lui Gelu și o poză drăgălașă cu cățelul care ținea în gură un iepuraș de pluș pe care i-l oferise o fetiță din cartier. În primele zece minute primise multe comentarii cu emojy-uri plângătoare sau cu mâini împreunate care-l scoaseră din sărite. Îi trebuiau informații, nu lacrimi.

Lărgi aria de căutare cu câțiva kilometri. Conducea atât de încet încât devenise magnet pentru înjurăturile șoferilor. Se duse la toate parcurile de căței din apropiere, la parcul mare din centrul orașului, la băcănii, patiserii, carmangerii și magazinele cu produse pentru animale. Nimeni nu-l văzuse pe dragul lui Gelu.

Se uită la anunțul său unde câțiva oameni puseseră niște fotografii cu căței care semănau cu Gelu. Dar niciunul nu era el. Alții îl blamau pe Sergiu că n-a avut grijă, că n-a fost atent, că nu i-a oferit ce-a avut nevoie și de aceea a plecat, că dacă nu l-a putut ține, nu-l merita. Mai auzise astfel de cuvinte cu patru ani în urmă.

Pe la miezul nopții ajunse înapoi la bloc. Parcă mașina, termină de fumat țigara și intră în scară, dar în loc să urce acasă, bătu la apartamentul numărul doi.

— Mă scuzați. Sper că nu vă deranjez prea tare…

— Cred și eu că mă deranjezi, i-o tăie doamna Eugenia. Nu vezi cât este ceasul, domnu’ Sergiu? La ora asta numai hoții, bețivii și delicvenții mai umblă brambura pe-afară.

Sergiu nu puse la inimă prea tare că fusese făcut hoț, bețiv sau delicvent. După ce primești un pumn în ficat, ce impact mai are un bobârnac peste nas? O privea cu ochi obosiți, umerii lăsați și spatele cocoșat pe doamna Eugenia care era în starea ei naturală: bigudiuri în cap, capot roșu și încruntată.

— Nu l-ați văzut cumva pe Gelu, trecu Sergiu la subiect? Îl caut de două zile.

Atunci, umerii doamnei Eugenia se lăsară nițel și în ochii scăpărători se ivise o sămânță de compasiune. Sprâncenele i se ridicară imperceptibil și înghiți în sec.

— Cățelul du-dumitale? A fugit de acasă?

Sergiu încuviință tăcut.

— Nu l-am văzut. De unde să știu eu unde este? Sunt o femeie ocupată. N-am timp să mă uit după toate potăile. Ar trebui să aveți mai multă grijă de el. Este responsabilitatea dumneavoastră. Nu puteți trata cu superficialitate animalul de companie. Dacă va ataca un copil sau un bătrân pe stradă? Este inadmisibil.

Sergiu primi reproșurile cu capul plecat și în tăcere.

— Dacă-l vedeți cumva, să-mi spuneți vă rog. Noapte bună și mă scuzați de deranj.

Doamna Eugenia expiră brusc pe nas și închise ușa încet.

Intră în apartamentul lui și se uită la bolul cu mâncare al cățelului care era doldora de boabe neatinse de două zile. Suspină. Se duse pe balcon și fumă o țigară. Privi căderea de patru etaje și închise ochii. Simțea că pământul îi fugea de sub picioare. Se ridică pe vârfuri și se aplecă tot mai mult peste balustradă, iar dintr-odată simți o răceală puternică și fruntea îi fuse inundată de sudori. Sări brusc în spate și scăpă țigara din gură. Stinse țigara cu piciorul, apoi se duse în pat.

*

Avu un somn agitat. Se trezi la fel de obosit pe cât a fost când s-a culcat. Verifică anunțul. Nimic relevant. Strânse telefonul în pumn și înjură.

Se pregăti de mers la serviciu, dar înainte vru să treacă pe la doamna Eugenia. Își dădu seama că nu-i lăsase numărul lui în caz că prin minune ar fi dat de Gelu în plimbările ei. Bătu la ușă, dar niciun răspuns. Sună la sonerie, dar tot nimic. Oftă și plecă spre service-ul auto.

Mintea nu-i stătu la muncă deloc întreaga zi. Făcuse greșeli amatoricești, n-auzi când colegii îl strigară sau când șeful îi făcu observație, uită să dea comenzi pentru piese, ceea ce însemna întârzierea reparațiilor și clienți supărați.

Seara, verifică din nou anunțul și o groază viscerală îl copleși și-l împietri. Cineva puse în secțiunea de comentarii o fotografie cu un cățel lovit de o mașină care zăcea într-un șanț la marginea orașului. Avea aceeași culoare ca Gelu, aceleași urechiușe, aceeași coadă. Era Gelu.

Sergiu fugi la mașină și porni în trombă. Mână pe străzile orașului ignorând pe toți ceilalți din trafic. Trecu pe roșu, nu acordase prioritate și abuza de pedala de accelerație. Gelu, bietul și scumpul lui cățel, mort într-un șanț și era numai vina lui. Picioarele îi tremurau pe pedale și mâinile pe volan. Idiot bun de nimic. Lepădătură umană. Toată lumea te părăsește pentru că meriți. Tot ce atingi se transformă în cenușă. Nu meriți să faci umbră pământului.

Ajuns în zona accidentului, își scoase lanterna din torpedou și începu să-l caute. Era întuneric beznă. Mașinile vâjâiau pe lângă el, iar greierii își cântau melodiile. Vântul adia și unduia boscheții și frunzele înalților copaci. După câteva minute, găsi cadavrul lui Gelu. Disperarea îl copleși. Se apropie tremurând de el și căzu în genunchi lângă cățel simțindu-se precum o cochilie goală.

Ceva nu era în regulă, însă. Semăna cu prietenul lui, dar lăbuțele erau de altă culoare. Se uită mai atent. Nu era Gelu. Senzația de ușurare intră în conflict cu mila pentru bietul animal. Își făcu o cruce și se rugă pentru iertarea păcatelor cățelului. Nu știa de ce făcuse asta. Nu era religios din fire și nici nu credea că animalele au păcate.

Se așeză în mașină și realitatea situației îl lovi în moalele capului. Gelu n-avea să se mai întoarcă. Dacă ar fi fost fericit alături de el, n-ar fi plecat. Dar Sergiu distrusese și relația aia. Porni mașina și se îndreptă spre casă, golit de orice sentiment, speranță sau voință de a trăi.

Ajunse la bloc, parcă mașina și-și aprinse o țigară. Apoi, încă una. Gâfâia fără să fi făcut vreun efort și transpira necontrolat. Tremura parcă cuprins de frisoane. Se sprijini cu mâinile de capotă.

Se auzeau greierii, mașinile din depărtare și pisicile cartierului. Își ridică privirea spre cerul plin de stele și spre luna plină, apoi privi balconul său și respirația i se liniști. Atât de sus. Atât de eliberator.

Stinse țigara, intră în scară și auzi cum doamna Eugenia se răstea la cineva. Baba avea musafiri? Se certa până și cu ei? Apoi auzi un lătrat scurt. Musafirii erau de fapt un cățel? Și-a cumpărat un animal de companie? Apoi auzi cum cățelul zgâria ușa când el trecu prin dreptul ei. Era un lătrat familiar.

— Ceapa ta de potaie împielițată! strigă doamna Eugenia. Na! Du-te la el! și deschise ușa.

Atunci, Sergiu simți că fuse salvat de la înec. Era Gelu. Gelu cel adevărat. Gelu prietenul lui care-i sări în brațe și-l dărâmă pe Sergiu, apoi îl linse pe față cu infinită afecțiune. Începu să râdă și să plângă, îl strânse pe cățel în brațe mai să-l strivească și-și înfipse fața în blana lui pieptănată, aranjată și care, mirosea a șampon de trandafiri.

— Unde-ai umblat, măi obraznicule? spuse Sergiu printre lacrimi și se puse în genunchi în fața lui.

— Eh, cum unde? La femei, spuse doamna Eugenia. L-am găsit cu o vagaboandă.

Sergiu se ridică și mai că nu-i provocă un șoc femeii când o luă în brațe. Se aștepta ca bătrâna să-i dea un genunchi în părțile sensibile, dar după câteva secunde de încordare, își puse mâinile pe spatele lui.

— Vă mulțumesc din suflet! Vă mulțumesc! Cum l-ați găsit?

Eliberată din îmbrățișare, femeia aduse din casă o pungă cu biscuiți pentru căței pe care Gelu mai că nu i-o smulse din mână.

— Am tot umblat prin vecinătate cu biscuiții ăștia și i-am tot aruncat pe ici pe colo încercând să-l ademenesc de oriunde o zbughise. Sunt preferații lui.

Sergiu își ridică sprâncenele.

— De unde știți asta?

Doamna Eugenia își ridică puțin bărbia, țuguie ușor buzele și-și împinse puțin pieptul în față, dar nu-l privi în ochi pe Sergiu.

— I-am…ăă…ocazional…i-am mai vârât câteva boabe pe sub ușă când erați plecat la serviciu.

Atunci, Sergiu începu să râdă și doamna Eugenia se relaxă și ea.

— De aceea erau firimituri în fața ușii. Și de aceea era mofturos Gelu când îi dădeam eu boabe.

Doamna Eugenia se juca cu cordonul capotului.

— Sunt din-alea scumpe. Cum am văzut în reclamă la televizor.

Sergiu zâmbi, o luă din nou în brațe și urcă cu Gelu acasă. În acea seară, cățelul dormi cu el în pat.

*

A doua zi Sergiu se trezi devreme, se învoi de la serviciu și-l scoase pe Gelu la o plimbare lungă. Soarele n-a strălucit niciodată mai puternic pe strada lui. Se jucă ore bune cu cățelul în parc până ce foamea îi copleși pe amândoi. Porniră către casă, dar înainte se opriră la florărie.

Bătu la ușa apartamentului doi, unde o foarte derutată doamnă Eugenia le deschise, iar Sergiu îi oferi buchetul de nouă trandafiri roșii și galbeni. Pentru prima dată de când o cunoștea, femeia rămase fără grai. Luă florile și zâmbi de la o ureche la alta, buza de jos tremurându-i nițel.

După ce i se fisură scoarța de babă împielițată, gata să se ia la harță cu oricine pentru orice, Sergiu văzuse ce era cu adevărat: o văduvă singură și tristă care se lupta cu lumea care-i împingea pe cei ca ea deoparte ca un inconvenient, o clepsidră a cărui nisip numai nu se termina și ocupa loc pe raft, o bătrână care reușea să se facă auzită doar prin conflicte.

Doamna Eugenia îi invită la masă. Gelu primi biscuiții ăia scumpi ca în reclama de la televizor, iar Sergiu mâncă cea mai bună omletă de care avusese parte în viața sa. L-a propulsat în bucătăria părinților când mâncarea avea gust.

Bătrâna îi povesti despre tinerețea ei, despre cariera de bucătăreasă la restaurantele de top din oraș, despre soțul cu zece ani mai în vârstă decât ea care murise în fotoliul din sufragerie, despre boala care nu le-a permis să aibă copii și despre cum gătea zilnic bucatele lui preferate.

Sergiu o ascultă cu atenție și ochi plini de compasiune. Doamna Eugenia creștea în sufletul lui cu fiecare destăinuire. Nu era puțin lucru ca cineva să-și deschidă sufletul cuiva, lucru pe care el încă nu putea să-l facă. Îi spuse că era binevenită să li se alăture plimbărilor lor ori de câte ori dorea. Ea îi mulțumi și o lacrimă i se prelinse pe obraz.

Lunile trecură și vara bătea la ușă. Cei trei ieșeau la plimbare aproape în fiecare zi. Sergiu îi povestea despre ziua lui la service, iar doamna Eugenia îl asculta și ocazional îl lua peste picior. Devenise a doua lui prietenă. Aproape uitase cum era să aibă încredere într-un alt om. Atunci, Sergiu își deschise și el sufletul. Îi povesti despre viața lui dinainte să se mute în acel oraș, despre Gelu, despre căsătorie și divorț, despre noaptea în care crezuse că-și pierduse cel mai bun prieten și gândurile macabre ce-i trecuseră prin minte.

După ce termină, doamna Eugenia îi spuse cele mai frumoase cuvinte pe care le auzi vreodată:

— Niciodată nu mi-a plăcut de matracuca ta de fostă nevastă. Meriți pe cineva mult mai bun.

Atunci Sergiu se opri din mers, privi în gol câteva clipe și începu să râdă. Râse cu poftă cum n-o mai făcuse de ani de zile.

Îi mulțumi doamnei Eugenia pentru puterea pe care i-o oferise. Venise timpul. Relația unilaterală de care se ținuse chiar cu prețul vieții se termină. Viața lui stagnase patru ani. Patru ani trăise pentru ea, dar fără ea. Patru ani în care-și ferecă inima oricărei forme externe de afecțiune.

Venise momentul să reînceapă să trăiască pentru el. Și-o datora.