Moștenirea lui Sage

Pe drumul de țară lipsit de orice suflare și flancat de o pădure bătrână și adormită, Leo își ducea familia în mult promisa excursie cu cortul. Pe când soarele abia își făcea gimnastica de dimineață, acesta își trezise soția și fetița de opt ani, le urcase în mașină împreună cu toate bagajele pentru un weekend de camping și porniseră la drum.

Picăturile de rouă străluceau pe frunzele verzi abia renăscute, iar copacii se unduiau ușor în adierea vântului. Natura se dezmeticea după o iarnă friguroasă. Părea că și-a oprit alarma și s-a întors pe partea cealaltă a patului, ceea ce ar fi vrut să facă și Hazel, fiica lui Leo și a lui Ashe, care dormea pe bancheta din spate.

— Cât mai avem? întrebă Ashe și sorbi din cana-termos de cafea.

— Încă puțin și ajungem la lacul cu sălcii plângătoare. E o zonă deschisă unde putem face și un foc de tabără.

Ashe se roti s-o verifice pe Hazel care dormea dusă. Drumul de pădure îi legăna ușor pe toți și aproape c-o adormea și pe femeia a cărui dragoste pentru soțul ei îi înăbuși câteva cuvinte bine alese ce i le-ar fi zis când Leo trase pătura de pe ea.

După câteva minute, în fața lor s-a deschis o poiană păzită de copaci mari și un lac întins și cristalin. Din loc în loc câteva rămășițe reci și albe ale anotimpului trecut refuzau să renunțe la luptă.

Leo a oprit mașina la intrare în poiană. Frâna o trezi pe mica Hazel care căscă prelung și își frecă ochii cu pumnii.

— Am ajuns, tati? spuse fetița.

— Da, tati. Am ajuns, răspunse el.

Ashe coboară din mașină, frigul matinal mușcând din ea și făcându-i pielea de găină. O îmbrăcă pe Hazel cu o giacă și căciuliță roz și un fular roșu și o ajută să coboare din scaunul pentru copii. Micuța era ușor îmbufnată de trezirea matinală, dar se însenină de cum îi picară ochii pe frumusețea magică a priveliștii.

Lacul strălucea ca presărat de smaralde și safire. Câteva rațe se bălăceau alene, iar micuții pești înotau de colo-colo. Din stufărișul lacului, un cor de broaște anunțau venirea oamenilor. Păsărelele ciripeau vesele, iar în depărtare, printre copaci, câteva căprioare luau micul dejun.

În timp ce Ashe admira priveliștea și Hazel se juca cu aburii respirației sale, Leo se grăbi să ridice cortul.

— Îți place, Hazel? întrebă el.

— Daaaa, e super excelent, exclamă fetița care s-a apropiat de lac în încercarea de a mângâia o rață verzuie.

— Hazel, scumpo, ai grijă, te rog, spuse Ashe. Nu te apropia atât de tare de apă să nu cazi.

Cu măiestria unui cercetaș veteran, Leo a înălțat cortul cât ai clipi, iar Ashe scoase scăunelele, măsuța și caserolele cu micul dejun.

— Maaamiiiii, spuse Hazel. Cred că rața a vorbit cu mine.

Leo a râs ușor dinăuntrul cortului.

— O, serios? spuse Ashe. Și ce ți-a spus?

— A spus „vino cu mine” și a băgat capul în apă și a fugit.

Părinții au intrat în jocul fetiței.

— Nu cred că rațele au aflat că tu nu știi să înoți, spuse Leo, gâfâind de la umflatul saltelei pe care urmau să doarmă.

Hazel a mai aruncat o privire către lac, dar n-a mai zăbovit cu gândul asupra misterului raței vorbitoare pentru că atenția i-a fost capturată de laptele cu cereale pregătit de Ashe. Cei trei s-au bucurat de o masă bună și liniștită în natură.

— Care-i planul pe azi? spuse Ashe către Leo care-și ridică scaunul pe picioarele din spate și-și savura cafeaua.

— Păi, nu departe de aici este o cascadă faină la care trebuie să mergem. Apoi, putem continua pe traseul marcat cu triunghi roși și ajungem la o Peștera Liliecilor și, dacă vrem, putem să urcăm și până în vârf. De acolo ne putem vedea și casa. Urcarea e puțin abruptă, dar am împachetat și bețele de drumeție. Ce zici, Hazel?

— Biiiineee, spuse fetița cu o voce monotonă în timp ce se juca pe telefon.

— Când ne întoarcem, facem focul, prăjim nalbe pe băț și spunem povești de groază.

— Sună bine, spuse Ashe. O să fac niște sandwich-uri pentru drumeție.

După ce au pregătit bagajul, au pornit la drum. Mica Hazel parcurgea traseul în alergare, ocazional oprindu-se să strige după adulți să se grăbească. Leo căra ghiozdanul cu mâncare, apă și haine de schimb, iar Ashe făcea poze cu telefonul.

După câteva zeci de minute, susurul cascadei s-a lăsat, iar nu după mult timp au ajuns în fața ei. Hazel a exclamat prelung și-a râs zglobiu.

— Vrei să mergi în spatele cascadei? spuse Leo.

— Daaaaa, veni răspunsul fără de tăgadă.

— Aveți grijă să nu alunecați în apă, spuse Ashe.

Cei doi pășesc cu grijă de pe o piatră pe alta, el în față, ea în urmă, ținând aproape de stânca de pe care curgea cascada. Cu mult curaj, Hazel îl urmează pe Leo. Nicio clipă n-a vrut fetița să fie dusă în spate de tatăl ei. Era ferm hotărâtă să se descurce singură.

Ajunși în spatele cascadei, Hazel și-a întins palma în apa curgătoare și râse, gâdilată de picături. Leo s-a grăbit să-și scoată telefonul pentru a captura momentul.

— Taaatiii, a spus fetița devenind serioasă subit. Apa vorbește cu mine.

Leo și-a pus telefonul în buzunar și a privit în jur după alți oameni.

— Nu e nimeni pe aici, draga mea. Probabil îți imaginezi.

— Dar sunt sigură că am auzit, a spus ea și a lovit cu talpa în piatră. Chiar aici de jos din apă! A spus „vino cu mine”.

Hazel a arătat către locul unde lovea apa pământul. Pentru a-i face pe plac, Leo s-a pus pe burtă, și-a suflecat mâneca și și-a băgat brațul în apă. A strâns din dinți, apa amorțindu-i mâna instantaneu, dar voia s-o liniștească pe fiică.

— Vezi? Nu e nimic. Hai să ne întoarcem la mami.

A luat-o în brațe, iar Hazel nu slăbi din ochi locul de unde a auzit chemarea pentru a doua oară. Își mușca buza inferioară și-l prinse strâns pe Leo de gât.

După o plimbare de câteva ore, au ajuns la peșteră unde au luat și prânzul. După ce și-au recăpătat puterile, au continuat pe potecă spre vârf. Hazel pare că este făcută din energie pură alergând mult înaintea lor, fiind oprită doar de strigătele gâfâite ale adulților.

După ce au dovedit vârful, au putut răsufla ușurați că ce-a fost mai greu, a trecut.

— Mami, am obosit!

— Cred și eu, spuse Leo pentru el.

— Ne odihnim puțin aici, apoi pornim către cort. La vale este mai ușor și o să ajungem repede, apoi vom prăji nalbe.

— De abia aștept, spuse fetița și zâmbi.

Leo a scos din ghiozdan o bere. Era o tradiție de-ale sale să savureze „una rece” în fiecare vârf pe care-l urca. Ashe a schimbat-o pe Hazel de tricoul transpirat și s-a așezat lângă Leo ghiontindu-l să nu fie zgârcit cu berea.

Cei trei stăteau și admirau priveliștea desprinsă din basme. Nu se vedea nici urmă de orice lucru făcut de om. Șoseaua era ascunsă de copaci, piscurile de munte sprijineau cerul, un râu străbătea valea săpând necontenit în stânca lipsit de apărare. Vântul adia plăcut, iar soarele se pregătea ușor să se ducă la culcare.

Au pornit la drum pentru a nu-i prinde întunericul în pădure. Au ajuns repede la cort, luând-o pe un traseu mai scurt, dar fără cascade sau peșteri.

Restul serii a fost presărat de povești, jocuri și bună dispoziție. Plimbarea lungă și istovitoare precum și aerul de munte i-au obosit mai tare decât o zi obișnuită în oraș. Au stins focul, s-au întins în sacii de dormit — Hazel în mijloc și părinții la margini —, au stins lanterna și-au adormit în doi timpi și trei mișcări

Vântul strunește frunzele compunând o melodie duioasă. În depărtare, câteva bufnițe își fac auzită prezența, iar greierii cârâie precum un cor desincronizat. Rațele dorm și ele duse prin stufărișul lacului. Este liniște și pace.

— Vino cu noi!

Hazel deschide un ochi și cu greu s-a ridicat în șezut. Își freacă fața cu palmele și cască prelung. Visă din nou acele cuvinte pe are le auzise în decursul zilei?

Cu toate că afară este beznă totală, cortul lor este iluminat. În fața lui Hazel plutește entitate nepământeană. Seamănă cu puful unei păpădii și scapără precum o creangă de brad aruncată în foc. Este mare cât Hazel, verde smarald și emană o lumină fadă și plăcută, deloc deranjantă pentru fetița proaspăt trezită. Din corpul ei se auzeau clinchetele unor clopoței angelici.

— Vino cu noi, a șoptit entitatea, din interiorul ei apărând un braț precum o liană care se întinde spre fată.

Ca vrăjită, Hazel se strecoară din sac și prinde liana cu mânuța ei gingașă. Deschide cortul și iese ca într-o transă în bezna și frigul nopții. Nu simte frică, ci curiozitate. Nu este încă sigură dacă e real sau aievea, dar nu-i pasă. Vocea dulce și sunetul de clopoței o liniștesc.

Pășește cu picioarele goale pe iarba umedă, în pijamaua ei cu personaje din desene animate. Nu-i este frig. Noua ei prietenă — care plutește ca un balon cu aer — emană o căldură plăcută, ca un foc în șemineu.

Hazel este fermecată de lumina aurie și merge spre necunoscut. Nu se gândește la mama sau la tata, la prieteni, școală sau jucării. Tot universul ei acum era această entitate minunată, fantomatică și caldă.

Deodată, aceasta se oprește din plutit și clinchetele amuțiră. Hazel se dezmeticește de parcă vraja ar fi dispărut. Se uită împrejurul ei și, treptat, începe să conștientizeze unde este. Frigul se strecură în tălpile goale, iar groaza îi încolți în inimă.

Entitatea — care stă inertă și a cărei strălucire a dispărut — își trage brusc liana în interiorul ei și cu o voce demonică spuse:

— Stârpire!

Apoi dispăru de parcă n-ar fi existat niciodată.

Hazel a încremenit. Este singură, speriată și neputincioasă, înconjurată de copaci înfricoșători și prădători care se ascund în umbre. Tremura. Strălucirea lunii pline era obturată de norii suri.

Deodată, în fața ei apare ca din neant altă entitate, însă aceasta este neagră și de trei ori mai mare. Cu un zgomot monstruos ca de fiară sălbatică, se transformă într-un urs uriaș cu gheare cât Hazel de mari și ascuțite ca săbiile. Ursul deschise gura arătându-și colții ascuțiți și roșii ca murdari de sânge. Urla spre fetiță și-o împroșca cu salivă, iar din jurul lui ieșea un fum negru care parcă izvora din adâncurile iadului. S-a ridicat în două labe, apoi izbi pământul cu atâta putere încât fetița căzu în fund.

Hazel strigă cât poate de tare și își duce mâinile la ochi. Chiar de ar fi vrut să fugă, niște rădăcini groase au răsărit din pământ și s-au încovoiat în jurul ei.

Ursul a venit atât de aproape încât ar fi putut s-o muște. Se ridică în două labe — mare cât un munte și fioros precum Dracul însuși — și o atacă cu ghearele. Lovitura ursului este blocată de apariția subită a unei alte entități- păpădie roșie, dar puțin mai mare decât cea verde. Impactul a fost atât de puternic încât pădurea a fost luminată pentru o clipă în culorile focului.

— Hazel! se aude o voce familiară.

— Ta-tati? suspină fetița.

— Trădătorilor, urlă ursul care se transformă înapoi în entitate neagră.

Fără să stea pe gânduri, Leo emană o puternică lumină ca o erupție solară și entitatea neagră se dezintegrează cu un strigăt agonizant. N-are timp să se bucure pentru că din întuneric au apărut încă cinci entități verzi și una galbenă strălucitoare precum un soare.

— Hazel, scumpa lui mama, te eliberez acum, spune altă entitate roșie care a venit lângă Leo și a început să taie rădăcinile.

— Ma-mami? spune fetița și îmbrățișează „păpădia” roșie care vorbește cu vocea lui Ashe.

— Plecați la cort! Mă ocup eu de ei, strigă Leo și se mărește de două ori devenind și mai luminos.

Hazel a fost luată pe sus de mama sa și au zburat cu o viteză amețitoare în întunericul nopții.

— Trădătorule! au spus la unison celelalte entități și înaintară plutind către Leo. Te-ai dat de partea Dăunătorilor.

— Nu voi fi părtaș la stârpirea unei specii!

— Atunci vei fi stârpit alături de ei, spuse entitatea galbenă și lansează din propriu-i trup o salvă de săgeți de lumină către Leo.

Leo se ferește cu ușurință și pornește la contraatac. Sare în aer până aproape de vârful copacilor și se preschimbă într-un disc. Se rotește cu o asemenea viteză încât mișcă copacii. O rază de lumină iese din el, năpustindu-se către inamici și nimerește trei dintre ei prefăcându-i în scrum.

— Fratricid! au spus cei rămași.

— Nu sunteți frații mei! Sunteți niște criminali abjecți!

Leo dă să mai lanseze un atac, dar o săgeată aurie îl nimerește, făcându-l să cadă la pământ și să strige de durere. Se transformă din disc în forma ca de păpădie, lumina devenindu-i fadă și slabă.

— Oamenii ne distrug căminul și tu îi aperi, strigă entitatea galbenă. Cu fiecare pădure tăiată, frații și surorile noastre își pierd strălucirea și mor.

Aruncă încă o săgeată care intră în Leo și explodează precum o petardă. Acesta urlă de durere și încearcă să zboare la siguranța unui copac. Dar entitatea galbenă îl urmărește.

— Cu fiecare apă poluată, verii noștri sunt otrăviți.

Încă o săgeată. Leo gemea în agonie.

— Cu fiecare fabrică deschisă, Spiritele Văzduhului devin tot mai nestatornice.

Leo încearcă să se pună în gardă, dar de abia își mai poate menține lumina. Iar dacă aceasta se stinge, el moare.

— Trebuie stârpiți până nu dispărem noi, continuă entitatea aurie. Și dacă ne stai în cale, nu te vom ierta.

— Există o cale pașnică, nu doar Epurarea. Te rog, ascultă-mă! De aceea am plecat Ashe și cu mine printre ei. Vrem să-i educăm. Vrem să-i facem să înțeleagă. Vrem să-i ajutăm.

Entitatea galbenă se oprește. Râde scurt și batjocoritor, apoi oftează prelung.

— Nu-i poți educa, spuse cu o voce înceată.

— Putem să-i educăm, Sage, spuse Leo gâfâind și îndurerat. Se văd îmbunătățiri, dar avem nevoie de timp.

Entitatea galbenă se mărește treptat și se pregătește pentru un ultim atac.

— Timp nu mai avem de mult.

Dar când să-l execute pe Leo, Ashe apăru din întuneric și-l lovește cu toată puterea pe Sage izbindu-l de un copac. Apoi îi atacă cu o lumină orbitoare și devastatoare. Celelalte două entități verzi s-au evaporat înainte să conștientizeze ce s-a întâmplat, iar Sage strigă de durere și cade la pământ. Și-a pierdut forma ca de păpădie plutitoare și s-a transformat într-o baltă aurie.

— Nu puteți amâna inevitabilul, se tângui el. Spiritele Naturii vă vor stârpi prea iubiții Dăunători. Nu puteți opri cutremurele pe care le vom da! Nu puteți stinge vulcanii pe care-i vom aprinde. Epurarea este inevitabilă!

Ashe plutește până în dreptul lui Sage. Își mărește dimensiunea considerabil, iar din tot corpul ei ieșeau mici explozii de lumină. Face un gest spre un trunchi de copac căzut în urma bătăliei, iar în jurul acestuia apare un nor roșu format din mici scăpărări de lumină. Norul ridică trunchiul și-l aduce până deasupra lui Sage.

— Dacă te mai apropii de fiică-mea, niciun membru al Consiliului nu te va salva de mine!

Copacul se roti cu tulpina în jos și se înfipse în balta care era Sage. Acesta urlă în agonie și se scurse prin pământ.

Liniștea a revenit în pădure. Cei doi s-au transformat din nou în oameni.

— Mulțumesc, Ashe! Ai venit la fix, spune Leo care stă pe jos sprijinit cu spatele de un copac și sângerând din umăr, picior și față.

Ashe îl bandajează în grabă, apoi pornesc spre cort, Leo sprijinindu-se de ea.

— Se va întoarce, știi asta, spune Leo cu vocea scăzută.

— Va păți mai rău decât acum, spune Ashe cu o voce care ar fi înghețat și soarele.

— Cum e Hazel?

— E bine. I-am cântat să adoarmă și am pus o aură de protecție în jurul cortului pe care nici Spiritul Ancestral n-ar putea s-o distrugă.

— Trebuie să-i spunem adevărul dimineață.

Ashe se încruntă și înjură, apoi începe să meargă mai repede provocându-i mari dificultăți lui Leo.

— Viermii să-l ia pe Sage! E prea mică, Leo! E prea mică să fie implicată în război.

După câteva minute de mers prin bezna pădurii și contemplând evenimentele, Ashe se oprește, se uită în pământ și câteva lacrimi i se preling pe obraji.

— O să-l omor, Leo. O să-l găsesc și îl voi distruge. Sunt prea multe vieți irosite din cauza lui și a Epurării sale.

Leo o ia de mână.

— O să-l distrugem, Ashe, dar nu așa. Tot ce am face ar fi să-l facem un martir. Dacă Sage dispare, altcineva îi va continua planul. Apoi altcineva și tot așa.

Leo se așeză pe un buștean și o trage și pe ea lângă el, apoi continuă:

— Sunt tot mai mulți care abandonează partea lor. Cu fiecare lege verde promulgată de oameni, cu fiecare centrală solară sau eoliană, Sage pierde adepți și susținerea Consiliului.

— Știu, Leo, dar e prea lent totul! strigă Ashe. Sage a trecut la incendii devastatoare și tornade. Cât va mai dura până-i va convinge pe Vulcani și Cutremure? Va putea omenirea în mai puțin de o lună.

Leo oftează. Privește spre cer unde luna plină și strălucitoare a fost descoperită de nori.

— Noi doi și celelalte Spirite ale Naturii care au ales calea pașnică vom reuși. Trebuie să reușim. Pentru Hazel.

Ashe afișează un zâmbet în colțul gurii, iar Leo îi luă obrajii în mâini și o sărută.

— Ai dreptate, Leo. Îi vom distruge planul lui Sage și pe el în același timp.

El încuviință.

— Acum, hai să mergem la Hazel. Vom avea o dimineață dificilă cu toții.

Amândoi au emanat o lumină roșiatică plăcută și au pornit agale spre cort, călăuziți de lună.